Biserica ortodoxă are în centrul său cinstirea Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor. În cele mai importante momente din cultul liturgic, sfinţii sunt invocaţi în rugăciune – în calitate de mijlocitori şi rugători în faţa lui Dumnezeu. După dumnezeiasca Liturghie, slujba Litiei, în rugăciunea principală de invocare a milei lui Dumnezeu asupra comunităţii, pomeneşte toate categoriile de sfinţi, aşa cum au fost reţinute de către istoria sfântă: sfinţii Apostoli, sfinţii Ierarhi, mucenicii şi muceniţele, sfinţii cuvioşi şi sfintele cuvioase, culminând cu sfinţii naţionali.

Toată această înşiruire are o semnificaţie teologică, dar şi o explicaţie istorică. Din punct de vedere duhovnicesc, pomenirea sfinţilor face ca rugăciunea să primească autoritate. Nu ne rugăm singuri, rugăciunea noastră se uneşte şi devine una cu rugăciunea sfinţilor. A celor care au fost oameni ca şi noi dar care, prin sfinţenia vieţii, s-au apropiat de Dumnezeu.

Celălalt argument are valenţe istorice. Litia îşi are originea în procesiunile de pe zidurile Constantinopolului. În disputa dintre Ortodoxie şi numeroasele erezii din primele cinci secole, pomenirea demonstra că Biserica este continuatoarea sfinţilor. Sfinţii erau priviţi drept garanţii adevăratei credinţe, mijlocitori şi ajutători ai credincioşilor.