„De foarte multe ori considerăm greşelile copilului jigniri la adresa noastră. Atunci când spune minciuni, credem că o face pentru că este împotriva noastră. Credem că face nebunii pentru a ne supăra. Orice face negativ, considerăm că sunt lezări ale autorităţii noastre, ale personalităţii noastre. Acest lucru este mai mult evident. Este suficient să observăm că greşelile pe care le face copilul într-un cadru care nu este al nostru, care nu este cel familial, le considerăm a fi neînsemnate.”

Când un copil face o greşeală care ne afectează direct pe noi şi considerăm aceasta ca pe o ofensă adusă nouă personal, atunci piere lumea. Dar când copilul face ceva care nu ne afectează pe noi, atunci greşeala copilului o vedem foarte diferit, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. „Când copilul ne povesteşte că nu a fost cinstit şi nu şi-a luat bilet în autobuz zâmbim plini de înţelegere, dar când ia bani din portofelul nostru, atunci îi prevestim un viitor negru.”

Autorul nu vrea să spună că trebuie să lăsăm copilul să ne ia bani din portofel, ci vrea să sublinieze următorul aspect: când mama va merge speriată şi înfricoşată la duhovnic şi-i va spune: „Copilul meu mi-a luat asta şi asta”, dacă în acea clipă va investiga mai atentă adâncurile sufletului său, va vedea că nu s-a neliniştit atât pentru această greşeală făcută, ci se îngrijorează pentru ce va deveni în viitor, este tulburată pentru că gestul copilului i-a ofensat propria persoană. Deci, pleacă de la un interes al ei şi nu de la interesul copilului.

„Copilul nu acţionează, în general, împotriva noastră decât atunci când prin atitudinea noastră îl determinăm să creadă că în noi există sentimente potrivnice lui.”

În general, copilul nu face nimic împotriva noastră, a părinţilor. Am citit puţin mai înainte următoarele: Când spune minciuni, credem că o face pentru că este împotriva noastră, credem că face nebunii pentru a ne supăra pe noi. Copilul nu acţionează, de regulă, împotriva noastră decât atunci când noi, prin atitudinea noastră, îl facem să creadă că există sentimente duşmănoase la adresa lui. Să nu ni se pară ciudat! Dacă atunci când mama lui calcă rufe, cel mic fie în joacă, fie în glumă, sau pur şi simplu pentru că aşa i-a venit, trage de rufele pe care le calcă, este posibil ca mama să aibă o atitudine duşmănoasă la adresa copilului, adică să se mânie, să-l certe sau chiar să-l lovească.

Astfel, un fapt simplu nu este abordat cu înţelegere, ci cu nepăsare. Când reacţionează ca şi când ar fi un adversar al propriului copil, nu pentru că în fapt ar fi adversar al copilului, ci pentru că, în clipa aceea este deranjată sau se grăbeşte şi se naşte în sufletul ei o atitudine potrivnică copilului, din cauza interesului ei care este afectat sau din cauza faptului că este rănit orgoliul ei, când mama are o astfel de atitudine potrivnică, să nu ni se pară ciudat că, la rândul său, copilul îşi va lua măsurile de rigoare.

Dacă îmi îngăduiţi să spun, este posibil ca un copil să facă unele lucruri tocmai pentru a o supăra pe mama lui, poate să mintă chiar, pentru a se manifesta împotriva ei. Dar, de regulă, dacă atitudinea părinţilor nu este potrivnică, copilul nu va avea nici el o atitudine potrivnică la adresa părinţilor. Există însă şi excepţii.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii – despre educația copiilor, Editura Bizantină, pp. 71-73)