Şi deprinderea de a ne ruga cu evlavie, cu luare-aminte şi cu simţire după cărţile de rugăciune duce tot acolo. Dintr-un vas prea plin se varsă apa singură; din inima care prin pravila de rugăciune s-a umplut cu prisosinţă de lumina simţămintelor încep să ţâşnească de la sine rugăciuni către Dumnezeu. Există însă şi mijloace aparte, îndreptate exclusiv către acest scop, pe care trebuie să le folosească oricine doreşte să sporească în rugăciune.

Veţi spune: „De ce unii se roagă atâţia ani după cărţile de rugăciuni, dar încă n-au rugăciunea în inimă?” Eu cred că deoarece ei se încordează întrucâtva să se înalţe spre Dumnezeu numai atunci când săvârşesc pravila de rugăciune, iar apoi, în restul zilei, nu-şi amintesc de Dumnezeu. De pildă, ei săvârşesc rugăciunile de dimineaţă şi cred că au făcut totul faţă de Dumnezeu, după aceea, întreaga zi – treabă după treabă, grijă după grijă, iar de Dumnezeu nici vorbă, nici pomenire, poate doar spre seară (şi asta slavă lui Dumnezeu dacă se întâmplă) le vine în gând că, iată, în curând va trebui să se roage iarăşi. Prin urmare, chiar dacă Domnul le dă vreun simţământ bun dimineaţa, îl înăbuşă deşertăciunea şi grija de multe din timpul zilei. De aceea nici nu au chef să se roage seara: nu reuşesc deloc să-şi înmoaie măcar puţin sufletul, şi rugăciunea, îndeobşte, li se maturizează prost. Tocmai această greşeală aproape generală trebuie corectată adică trebuie să facem în aşa fel ca sufletul să nu se întoarcă spre Dumnezeu numai atunci când stă omul la rugăciune, ci de-a lungul întregii zile să se înalţe către El şi să rămână cu El.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 155-156)