Aerul tras în piept prin respiraţie trece în mod normal în plămâni, din canalul mare care este traheea în canale tot mai mici, până ce ajunge la capăt: în alveole. Astfel, receptorii elementelor vitale ale aerului sunt plămânii, iar mijlocul de împărtăşire a puterii lui de viaţă dătătoare este însăşi acţiunea respiraţiei, altfel spus inspirul şi expirul. Aşa şi în ce-L priveşte pe Duhul Sfânt: după ce a tras o dată în piept Duhul Dumnezeiesc, neamul omenesc îl respiră neîncetat începând de atunci (de la Pogorârea Duhului Sfânt).

Plămânii în care se săvârşeşte aceasta sunt Sfânta Biserică; canalele din plămâni sunt dumnezeieştile taine şi celelalte lucrări sfinţitoare; ciclul respirator este ciclul liturgic anual – de pildă, Postul Mare cu toată rânduiala sa, apoi praznicele legate de Cinzecime, după aceea iar post, iarăşi zile luminate şi aşa mai departe. Aşa respiră Biserica lui Hristos, altfel spus toţi creştinii credincioşi de pretutindeni. Iar întrucât creştinismul este în omenire, toată omenirea respiră prin el, deşi nu toţi se fac părtaşi lucrărilor de viaţă făcătoare ale acestei respiraţii dumnezeieşti.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, pp. 71-72)