De unde vine melancolia?
Melancolia şi apăsarea sufletului se datorează, de obicei, mustrărilor de cuget provenite din sensibilitate. Atunci omul are nevoie de mărturisire ca să poată fi ajutat de duhovnic. Căci dacă este sensibil, se poate ca greşeala să fie foarte mică, dar vrăjmaşul diavol s-o mărească, să i-o arate cu microscopul, ca să-l arunce în deznădejde şi să-l netrebnicească.
- Părinte, cărei pricini i se datorează melancolia care de multe ori vine în suflet?
- Melancolia şi apăsarea sufletului se datorează, de obicei, mustrărilor de cuget provenite din sensibilitate. Atunci omul are nevoie de mărturisire ca să poată fi ajutat de duhovnic. Căci dacă este sensibil, se poate ca greşeala să fie foarte mică, dar vrăjmaşul diavol s-o mărească, să i-o arate cu microscopul, ca să-l arunce în deznădejde şi să-l netrebnicească. Poate să-i spună, de pildă, că a mâhnit, chipurile, mult pe unii, că le-a pricinuit greutăţi etc., şi să-l facă astfel să se mâhnească mai mult decât poate suporta. Dacă diavolul se interesează aşa de mult de unele ca acestea, de ce nu se duce să necăjească conştiinţa unui om stăpânit de nesimţire? Dar pe cel nesimţitor, dimpotrivă, îl face să considere întru nimic o greşeală mare de-a sa ca să nu-şi vină în simţire. Omul trebuie să se cunoască pe sine aşa cum este, nu aşa cum îl prezintă vrăjmaşul diavol, deoarece acesta se interesează numai de pierzarea noastră niciodată să nu deznădăjduiască, ci îi ajunge numai să se pocăi as că, deoarece păcatele lui sunt mai puţine decât cele ale diavolului şi are şi circumstanţe atenuante, ca unul care a fost plăsmuită din pământ, şi din neatenţie a alunecat şi s-a murdărit.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 169-170)