Iubirea dezinteresată și sinceră manifestată față de cel suferind este un imperativ existențial al Evangheliei lui Hristos. Dragostea este un „har al Domnului”: „Pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5). În comuniunea de iubire cu semenii, creștinul devine un instrument al harului iubirii dumnezeiești.

Sfaturile Sfinților Părinți în ceea ce privește suferința și îngrijirea celor suferinzi constituie de fapt și o terapie spirituală, căci ei răspund multor întrebări, nedumeriri și probleme duhovnicești, pe care lecturându-le, realizăm că dragostea cuvioșilor era atât de mare, încât aveau aplecare și înțelegere pentru fiecare om, iar anduranța lor în suferință, încercare sau necaz le era sprijinită și întărită de Hristos, de credința în El și de gândul la bunătățile veșnice ale Împărăției Lui. Scopul Părinților, așa cum subliniază și scrierile filocalice, a fost să facă din inima fiecărui creștin un altar aprins de flăcările iubirii de Dumnezeu și de oameni, pe care să ardă neîncetat focul rugăciunilor către Dumnezeu și sfânta meditație a cuvintelor Duhului.

Creștinii privesc, ca adevăraţi ucenici ai lui Hristos ce sunt, suferinţele altora ca şi cum ar fi şi ale lor. Sfinții Părinți recomandau fiecăruia să ia asupra lui ceea ce îl priveşte pe aproapele său, să îndure suferinţa împreună cu el în orice împrejurare, să aibă aceleaşi simţăminte ca şi cum ar avea acelaşi trup şi ar fi mâhnit el însuşi, când urmează o încercare pentru aproapele, sau după cum este scris în Scriptura sfântă: „... un trup suntem în Hristos” (Rom. 12, 5) şi: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una” (Fap. 4, 32). Nimic nu bucură pe Dumnezeu mai mult decât să suferim cu multă râvnă pentru „mădularele noastre”. Prin aceasta se înţelege de fapt suferinţa pentru aproapele nostru şi ajutorarea lui, căci creştinii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos (I Cor. 12). Dragostea activează pornirea de dăruire fără rezerve în slujba semenilor și face pe cel ce o cultivă și o dezvoltă perpetuu să fie cuprins de o sfântă bucurie, bucuria pe care o dăruiește el altora. Omul milostiv se pune în locul celui îndurerat, se roagă, mângâie, dar și el este răsplătit de Hristos cu mângâiere dumnezeiască potrivit cu durerea lui.Însăși starea de suferință a celui bolnav este un alt mod al lui Dumnezeu de a ne solicita iubirea noastră.

Încercați trupește de fierbințeala suferinței și înghețați sufletește de răceala singurătății, unii semeni de-ai noștri se sting singuri și îndurerați, fără să aibă parte de mângâierea unei mâini și de glasul sau de prezența tăcută a unui om căruia să-i pese. De aceea suntem și trupești și duhovnicești, ca nu doar să ajutăm fizic pe cineva, ci să-l și mângâiem la vreme de boală, încercare și necaz. Bunul credincios privește suferințele altuia ca și cum ar fi ale sale. Făcând astfel, îndemnul unui scriitor post-apostolic „Să iubeşti pe aproapele tău mai mult decât sufletul tău” (Barnaba,Epistola, cap. XIX, 5, în PSB, I, p. 162) nu va rămâne fără ecou în sufletul și în viața lui. Când varsă lacrimi pentru durerea altuia, simte și el mângâierea dumnezeiască. Și el este răsplătit de Hristos cu mângâiere dumnezeiască potrivit cu durerea lui pentru aproapele. Sfinții Părinți conchid că nimeni nu-i atât de bun prieten al lui Dumnezeu ca acela care trăiește spre folosul celor din jurul său. De aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, mâini, picioare, tărie trupească, minte și pricepere, ca toate acestea să fie nu doar spre trebuința și mântuirea noastră, ci și spre folosul aproapelui.

Pe patul de suferință, creștinul și orice ins, în general, are trebuință mai mult decât oricând de atenția, sprijinul, întărirea, încurajarea și mângâierea celor din jur. În aceste vremuri, mulți dintre semenii noștri rămân singuri în suferința lor, departe de familie și părăsiți de prieteni, sfârșindu-și adeseori viața într-o cameră rece de spital. Prezența noastră iubitoare la căpătâiul lor le este de un mare folos, pe care nici nu îl putem bănui.

Scriind acestea, gândul îmi zboară la mici episoade din anii studenției, atunci când în clipele mele de răgaz, vizitam împreună cu studenții de la ASCOR (Asociația Studenților Creștini Ortodocși) din Iași un anume cămin de bătrâni. Erau printre aceștia din urmă unii într-o stare de suferință, de degradare fizică și de decrepitudine atât de avansată încât înțelegerea le era afectată și chiar ochii le rămâneau închiși. Atunci unii dintre noi ne apropiam cu emoție și le atingeam ușor fruntea. Nu puteam până atunci nici măcar bănui cât de mult se poate însenina și lumina fața unui suferind, a unui bolnav în stare terminală atunci când simte că cineva îi este alături, că îi pasă, că nu a rămas cu totul părăsit, al nimănui. Chiar simpla prezență, tăcută, lângă patul lor le aducea înseninare și mângâiere.

Despre această insolită experiență menționează și Mitropolitul Antonie de Suroj (1914-2003) următoarele rânduri, deosebit de patetice și răscolitoare de suflet: „La începutul războiului, practicam medicina la secția de chirurgie a unui spital de campanie și pe secția mea se afla un soldat în agonie. Îl asistam în timpul zilei. Dar, într-o seară, m-am apropiat de el, l-am privit și mi-a devenit clar că nu mai avea mult timp de trăit. Îl întreb: «Cum te simți?» Se uită la mine cu o privire adâncă și senină – era țăran, simțeai în el acea pace a câmpiilor, a pădurilor, a unei vieți trăite în tihna ritmului firesc al vieții la țară – și-mi spuse: «În noaptea asta voi muri». I-am răspuns: «Da, azi vei muri. Ți-e frică?» «Nu mi-e frică să mor, dar mă doare să mor cu desăvârșire singur. Dacă muream acasă, femeia mea ar fi fost lângă mine, mama mea, copiii mei, vecinii mei, dar aici nu e nimeni». Îi spun: «Nu, nu e chiar așa. Voi rămâne eu lângă tine». «Nu poți sta cu mine toată noaptea». «Ba sigur că pot!» El reflectă puțin și apoi adăugă: «Spui tu așa..., dar chiar dacă nu vei pleca de aici, în timp ce vom vorbi și voi fi conștient de prezența ta, la un moment dat te voi pierde și voi pleca de unul singur în cel mai greu moment dintre toate, acela al morții». I-am răspuns: «Nu, nu va fi așa. Voi rămâne lângă tine. La început vom discuta, tu îmi vei vorbi despre satul tău, îmi vei da adresa familiei tale – după moartea ta, îi voi scrie, și dacă va fi posibil, o voi vizita, atunci când războiul se va sfârși. Apoi tu vei începe să te simți slăbit și nu vei mai fi în stare să vorbești, dar vei putea să mă privești. Îți voi lua apoi mâna. La început vei ține ochii deschiși și mă vei vedea, apoi îi vei închide și nu mă vei mai putea vedea, nu vei mai avea puterea să-i deschizi, dar îmi vei simți mâna în mâna ta, sau mâna ta în a mea. Încetul cu încetul, te vei îndepărta. Îmi voi da seama de asta și, la intervale repetate de timp, îți voi strânge mâna ca să simți că nu am plecat și că sunt mereu aici. La un moment dat nu vei mai răspunde la strângerea mâinii mele pentru că tu nu vei mai fi aici. Mâna ta mă va slăbi și voi ști atunci că ai plecat. Iar tu vei ști că, până în ultima clipă, nu ai fost singur». Și așa s-a și întâmplat. Acest exemplu este unul între altele. Ca regulă generală, asistam toți muribunzii din spitalul nostru, nu numai pe secția mea, ci și în altele, și de fiecare dată se repetă, dacă nu același scenariu, cel puțin aceeași reciprocitate a relației: Nu, nu ești singur” (Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, trad. de monahia Anastasia (Igiroşanu), Ed. Sf. Siluan, 2010, p. 44-46).