Așa-zisa asceză monahală (la Rohia cel puțin nu este din cale afară de strașnică) nu-mi provoacă nostalgia vieții-viață; mă consolează, mă ferește de oribilul spectacol care cutează să pretindă, astăzi, că e viață! Viața — în ipostaza ei actuală — îmi provoacă melancolia, tristețea, indignarea, amărăciunea, repulsia. Sărăcia aceasta, pustiul acesta, iureșul acesta steril, agitația aceasta fără rost, năpastele acestea care curg gîrlă… să-mi fie dor de ele? să le jinduiesc? Atît de orb, de pervers mă socotiți? Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieși suficient.

Dar viața de altădată? Nici după aceea nu jinduiesc. Îi port o duioasă, naivă recunoștință, mulțumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a cunoaște o epocă istorică unde viața încă nu se prefăcuse în infern totodată grotesc și teribil.

(Nicolae Steinhardt)