În interiorul creştinismului se constată o ruinătoare accentuare a unei moralităţi care ar trebui să fie specifică unui creştin şi prea puţin (sau deloc) o conştientizare a credinciosului asupra lucrării de vindecare a fiinţei sale, la care este chemat de Dumnezeu. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, care a conferenţiat anul trecut la Iaşi, este unul dintre ierarhii ortodocşi ce insistă foarte mult asupra faptului că autenticul creştinism (cel care este reflectat şi în cele mai valoroase scrieri creştine, ale celor pe care-i includem, generic, în categoria Sfinţilor Părinţi) nu este altceva decît o terapie duhovnicească menită a vindeca sufletul omului rănit de păcat şi îmbolnăvit prin ruperea de Dumnezeu (a se vedea, în special, volumul "Psihoterapia ortodoxă"). Există o analogie care merge destul de departe între vindecarea duhovnicească (a întregii fiinţe a omului) şi cea trupească, pe care o urmăreşte, dintotdeauna, medicina. Aşa cum în medicină se fac investigaţii, se pune un diagnostic, se recomandă o schemă de tratament, se urmăreşte evoluţia pacientului sau, mai rar, se procedează preventiv, tot aşa şi în lucrarea de izbăvire a omului de patimi există o serie de "prescripţii", care se împlinesc sub îndrumarea celui ce este numit duhovnic (echivalentul spiritual al medicului). Şi cum nici un medic înţelept nu se poate lăuda că el este cel ce vindecă, ci că doar tratează pacientul (vindecarea nefiind în puterea sa omenească, indiferent de capacităţile sale profesionale), cu atît mai mult un duhovnic nu poate avea decît convingerea că el poate mijloci lucrarea tămăduitoare a lui Dumnezeu.

Este extrem de importantă, pe linia Sfinţilor Părinţi, a tradiţiei neptice sau isihaste, această viziune terapeutică asupra edificării duhovniceşti. Într-o lume din ce în ce mai bolnavă (a se vedea, spre exemplu, numărul crescînd de oameni afectaţi de depresie), este cu atît mai mult de dorit o plasare sub această paradigmă, a vindecării, de care omul are atîta nevoie. În felul acesta se şi pune în adevărata lumină toată lucrarea pe care Mîntuitorul Iisus Hristos a încredinţat-o Bisericii Sale, mai ales prin intermediul sfintelor taine, văzute, astfel, mult mai adecvat, ca adevărate leacuri de tămăduire duhovnicească. Postul, rugăciunea, milostenia, săvîrşirea binelui, în general, lectura de cărţi ziditoare de suflet, participarea la slujbe, închinarea la icoane sau la sfinte moaşte, sfinţirea casei sau a altor lucruri şi multe, multe alte elemente, care ţin de viaţa unei persoane credincioase, nu sînt scopuri în sine, ci mijloace prin care chemăm pe Dumnezeu şi lăsăm harul vindecător să lucreze în toate cele ale noastre. Avem, în această viziune, o mai corectă înţelegere a tot ceea ce ţine de viaţa spirituală, asupra a tuturor acelor lucruri, altminteri greu de înţeles şi de acceptat, mai ales de omul de astăzi, permanent încurajat să fie autonom şi "liber", în înţelesul de a face doar ceea ce "îi vine" să facă. În sensul acesta, putem vorbi şi de o mai adecvată înţelegere a sfintei împărtăşanii, nu ca pe un premiu prin care Dumnezeu ne încununează nevoinţele, ci ca pe un leac de care avem nevoie pentru a "avea viaţă în noi" (Ioan 6, 53). Dar, pentru a fi dus pînă la capăt, tot acest demers mai are nevoie şi de o accentuare a unui aspect mai puţin prezentat cînd se vorbeşte despre vindecarea noastră duhovnicească.

"Mi-e de ajuns doar să te văd, Părinte"

Cea mai mare greşeală în care pot cădea cei care accentuează, pe bună dreptate, de altfel, caracterul vindecător al creştinismului, ar fi aceea de a duce analogia cu medicina pînă la ultimele consecinţe. Adică de a considera că, aşa cum, urmare a unui tratament care dă roadele aşteptate, pacientul se duce la ale sale, iar medicul îşi vede în continuare de meseria lui, şi în viaţa duhovnicească omul, după ce s-a despătimit, după ce şi-a vindecat sufletul cu ajutorul harului tămăduitor al lui Dumnezeu, se poate considera o fiinţă liberă, cumva independentă chiar şi de Hristos, Cel ce este "Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre". Pericolul este foarte mare aici, întrucît riscăm să transformăm, astfel, tot demersul terapeutic doar într-o etapă spirituală, iar pe Dumnezeu într-un medic care ne asistă pînă ce ne punem pe picioare (fapt similar, cumva, cu modul de a gîndi al celor care practică yoga). În fapt, despre ce fel de vindecare este vorba? Există cumva un moment în care ea e "dobîndită" precum dobîndim sănătatea trupească, în sensul că ea - vindecarea - este a noastră? Continuarea, în Ziarul de Iași