„Deoarece apa era departe de Larvă, monahii se mâhneau şi mult se necăjeau pentru aducerea ei. Deci, fericitul Sava nesuferind să-i vadă pe călugării săi atât de mâhniţi a alergat la rugăciune în timpul nopţii şi s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură, zicând: Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, dacă astfel este iconomia înţelepciunii Tale cele ascunse, dacă este plăcut bunăvoinţei Tale şi harului Tău ca acest loc să fie locuit de mulţimea bărbaţilor ce se tem de numele Tău, caută spre noi şi fă să izvorească apă aici, aproape, spre desfătarea noastră. Aşa s-a rugat şi imediat a auzit un zgomot care se părea că iese de jos ca un pârâu, şi, aplecându-se, vede în acel miez de noapte cu lună plină un asin sălbatic săpând pământul cu piciorul său. După ce a săpat din destul şi a adâncit scobitura şi-a pus gura la ea şi a băut. Cuviosul, precum era şi de aşteptat, gândindu-se că Dumnezeu i-a cercetat, se duse îndată acolo unde a văzut pe asin săpând şi - o, harul Tău cel negrăit, Hristoase! - a aflat apă izvorând din pământ din care şi până astăzi curge prin mijlocul Lavrei, nici vara împuţinându-se, deşi se foloseşte de către toţi din belşug. Tot din vremea Sfântului Sava s-au construit şi mulţime de cisterne, unde se aduna apa de ploaie, care se foloseşte pentru nevoile Lavrei. Însă apa Aghiazmei numai se bea de Părinţi şi se dă de binecuvântare închinătorilor evlavioşi ce ajung până aici. Această apă este de asemenea foarte plăcută la gust, foarte uşoară, iar în timpul verii mai rece şi desfătătoare. Ea iese din partea dreaptă şi mai de jos a Lavrei. Pentru rugăciunile Cuviosului Tău, Sava, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Apologeticum, p. 5)