Cu cât mai repede dobândești o virtute, cu atât mai ușor o pierzi. Cu cât o dobândești mai încet și cu mai multă trudă, cu atât mai fermă rămâne; exact ca planta aceea care a crescut înaltă și i-a spus chiparosului:
-“Vezi ce mult am crescut doar în câteva zile! Ești aici de câțiva ani și nu prea ai crescut cine știe ce”.
-”Da”, spuse chiparosul, “dar tu n-ai văzut încă furtuni, valuri puternice și ierni friguroase”
Iar după câtva timp, planta s-a uscat, în timp ce chiparosul a rămas acolo unde se afla! Așa este și cu omul duhovnicesc. Atât în vreme de furtună, cât și în vreme de pace el rămâne același. De ce? Deoarece lunga perioadă de timp a creat stabilitate. Când a început a renunța la lume, condiția sa duhovnicească era instabilă, dar, în timp, harul lui Dumnezeu a lucrat mântuirea sa și eliberarea de patimi.
Așadar, omul trebuie să se nevoiască astăzi, iar harul lui Dumnezeu va începe să acționeze de la sine mâine. Atunci, nu va mai trebui să vă nevoiți pentru a avea gânduri bune; harul care rămâne în voi este cel care le aduce în mintea ta fără efortul tău.
Atunci vei vedea mari taine!

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.162-163)