În vremea aceea L-au întrebat pe Iisus fariseii și cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă pâine cu mâinile nespălate? Iar El le-a zis: Bine a prorocit Isaia despre voi, fățarnicilor, precum este scris: «Acest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Însă, în zadar Mă cinstesc ei, învățând învățături care sunt porunci omenești». Căci, lăsând porunca lui Dumnezeu, țineți datina oamenilor: spălarea urcioarelor și a paharelor și multe altele ca acestea, pe care le faceți. Și le zicea lor: Bine, ați lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră! Căci Moise a zis: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta» și: «cel ce va grăi de rău pe tatăl său ori pe mama sa, cu moarte să se sfârșească». Voi însă ziceți: Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: Corban!, adică: Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl său ori pentru mama sa. Și, astfel, desființați cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră, pe care singuri ați dat-o. Și faceți multe asemănătoare cu acestea. Atunci, chemând iarăși mulțimea la El, zicea: Ascultați-Mă toți și înțelegeți: Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă. De are cineva urechi de auzit, să audă. (Marcu 7, 5-16) (Marți în săptămâna a 16-a după Rusalii)

Una dintre cele mai cunoscute rânduieli rămase de la popoarele orientale, până astăzi, are legătură cu igiena strictă în preajma mesei. În vremurile moderne, aceste reguli sunt considerate ca înțelese de la sine, ajutând în primul rând la evitarea multora dintre bolile ce pot fi contactate în spațiile publice. Foarte rar se așază cineva la masă fără a se spăla în prealabil sau fără a folosi cel puțin șervețele ori substanțe igienizante. Cu atât mai mult, de când boala ne paște la tot pasul, aceste reguli au devenit aproape automatisme.

În vremea Domnului Hristos exista, de sute de ani deja, tradiția spălării înainte de masă. Iar în legătură cu aceasta mai era și spălarea picioarelor celor care veneau de la drum lung. Pe lângă o motivație igienică a gestului, exista și una social-religioasă, însemnând pe lângă respectul acordat celuilalt, curățenia sau sinceritatea la un moment de comuniune atât de intimă, cum este la popoarele semitice masa în comun. Esenienii practicau un ritual chiar zilnic al îmbăierii, dacă participau la slujbele comunitare, iar fariseii se situau și ei mai mult sau mai puțin în aceeași linie. Dar Domnul Hristos le-a dat încă un motiv de sminteală celor ce respectau strict legile, nesocotind această rânduială nescrisă, această regulă de bun simț evreiesc. 

Dacă în contextul de azi am tinde să ne focalizăm pe aspectul igienic al așezării la masă, bagatelizat de Domnul atunci, pe farisei i-a scandalizat mai degrabă faptul că ucenicii lui Iisus nu respectă datina. Dar Domnul nu că minimaliza aceste reguli neurmându-le, ci mai degrabă nu acorda importanță fundamentală unor lucruri secundare, care pot fi omise dacă starea de fapt concretă nu permite. La apostrofarea fariseilor, Domnul amintește de prorocul Isaia (29, 13), care arată că poporul s-a blocat în respectarea unor obiceiuri fără baze duhovnicești, ci pur și simplu „fiindcă așa se face” sau că „așa e datina din bătrâni”. Focalizarea pe ritualuri înseamnă pierderea din atenție a altor reguli sociale mai importante decât igiena, precum respectarea și ajutorarea rudelor și în special a părinților. 

Ironic, Mântuitorul le amintește iudeilor de alte datini false ale lor, precum spălarea ulcioarelor și a paharelor. Pentru acest exemplu evanghelic avem și astăzi pildă tocmai în respectarea anumitor tradiții creștinești din bătrâni. Mulți dintre noi își aduc aminte cum la începutul perioadelor de post erau schimbate cu totul în case oalele de gătit sau măcar spălate, chiar și numai cu cenușă. Acest obicei se ținea pentru ca, intrând în post, creștinii să nu se spurce de urmele bucatelor de dulce. Să fi fost bună respectarea acestei tradiții sau tocmai Hristos arată aici un exemplu că o atare rânduială ar trebui desființată? Regula bunului simț ne spune să respectăm tradiția. Dar ceea ce accentuează Domnul este că trebuie să știm care e motivația ținerii unui obicei. „Crede și nu cerceta” sigur nu e valabil aici. Schimbarea sau spălarea vaselor de mâncare e bună doar dacă prin acest gest chiar începe un post curat. Unul care nu rămâne doar la nivelul alimentelor, ci și al unei vieți pe măsură: cinstirea aproapelui, uitarea răului, facerea de bine. Dacă însă prin schimbarea vaselor noi rămânem la fel, fie apelând la tertipuri culinare vegetariene, dar opulente, fie continuând cu desconsiderarea aproapelui, atunci obiceiul cuvios al schimbării oalelor este inutil. Tradiția e venerabilă atunci când aduce cu sine și o îmbunătățire a vieții duhovnicești.

Tot în această direcție, Iisus mai amintește de încă un obicei al fariseilor. Dacă făceau un jurământ sau făgăduiau ceva lui Dumnezeu, încredințând templului o sumă de bani, un obiect valoros, atunci acea valoare devenea „corban”, adică „jertfită lui Dumnezeu”. Nimeni nu se mai putea apropia de acel lucru, ca fiind deja afierosit. Obiectul sau valoarea care aparținea lui Dumnezeu nu mai putea fi folosită în ajutorarea aproapelui aflat în nevoie, nici măcar a propriilor părinți. Se ajunsese la situații absurde, precum fariseii care își nesocoteau părinții aflați în lipsuri pentru o falsă dragoste adusă lui Dumnezeu. Ceea ce evidențiază Domnul Iisus este că tocmai ajutorarea aproapelui, cu o valoare sau un obiect, înseamnă să jertfești acea valoare sau acel obiect lui Dumnezeu. Cel Preaînalt nu are nevoie de lucrurile noastre, dar ele devin ale Lui tocmai ajutând cu ele pe cineva, adică făcând o faptă bună. E de chestionat deci cum este atunci când cineva ne solicită ajutorul, dar noi motivăm că nu putem fiindcă suntem în programul de rugăciune sau că e duminică și nu se muncește. Desigur, cuvioșia primează, însă numai atunci când și cel în nevoie poate aștepta. 

Domnul Iisus Își încheie cuvântul Său spunând că nimic din ce intră în om nu îl spurcă, ci tocmai ceea ce iese din el îl poate întina. Din păcate, azi acest verset e folosit deseori de cei care își motivează nepostirea, spunând că nu îi spurcă mâncarea de dulce, ci numai ceea ce poate ieși rău dintr-un om. Pe de o parte e adevărat, nu mâncarea de carne e cea care ne spurcă, nici măcar în vremea postului. Dar ne spurcă în acest caz nesocotirea a ceva ce Însuși Hristos a făcut adesea. Postul are valoarea sa duhovnicească, la timpurile rânduite lui. Desigur, ceea ce spurcă cel mai mult pe om este ceea ce iese din el: cuvântul rău, fapta rea, răutatea în diferitele ei forme. Dar nepostirea poate fi și ea rea, dacă prin ea ne justificăm leneveala duhovnicească și nu libertatea spiritului la care ne cheamă Dumnezeu.