Săptămâna trecută, Iaşul a fost martorul a două evenimente triste. În primul, o tânără însărcinată în 22 de săptămâni, cu toate că limita de efectuare a unui avort era cu mult depăşită, dorea să scape de copilaşul ce deja dădea în burtica ei puternice semne de viaţă. Cam în acelaşi timp, doi tineri din Bacău pierdeau un copilaş tot de 22 de săptămâni, pe care medicii de la spital încercau cu eroism să îl salveze. Din păcate, acesta nu a putut supravieţui, iar drama bieţilor părinţi s-a amplificat atunci când nici măcar nu au putut să îşi ia spre înmormântare trupul copilaşului pentru că, în conformitate cu legile în vigoare, acesta nu a putut fi declarat persoană.

Aşadar, în primul caz avem un copil prea mare pentru a fi avortat, dar care, din câte se pare, totuşi a fost ucis, iar în al doilea caz avem un copilaş care era prea mic pentru a fi considerat persoană. În mod normal, aceste două dramatice situaţii ar trebui să declanşeze o dezbatere lămuritoare a unui subiect care întârzie să fie clarificat: când anume devenim oameni, dacă avem voie să suprimăm o viaţă, cine ne dă acest drept, cine fixează limitele?...

Limitele sunt, în astfel de cazuri, arbitrare şi ipocrite. Conform acestora, acelaşi copil poate fi ucis prin avort dacă are ghinionul să fie în Marea Britanie, unde limita de avort este de 22 de săptămâni, sau salvat, dacă are norocul să fie în Macedonia, unde limita de avort este de zece săptămâni. Dificil ar fi să fie în Israel, unde nu este nici o limită pentru avort, ci doar condiţii: dacă femeia este sub 17 ani sau peste 40 de ani, dacă sarcina este rezultatul unei relaţii interzise de legile penale, a violului, a incestului, în afara căsătoriei (orice femeie necăsătorită, singură, divorţată sau văduvă are dreptul la avort, indiferent de vârsta fătului), dacă bietul copil are probleme fizice sau mentale sau dacă menţinerea sarcinii produce risc de viaţă sau suferinţe fizice sau mentale femeii.

Spunem avort, deşi este crimă

A fixa astfel de limite înseamnă a ne juca cu existenţele persoanelor şi, poate mai grav, de a ne ascunde în spatele argumentelor propria ticăloşie. A fost acum câţiva ani o iniţiativă de a introduce consilierea obligatorie înainte de orice avort. Atenţie! Nu suprimarea legală a avortului, ci obligativitatea de a informa femeia asupra a ceea ce se întâmplă printr-un avort, obligativitate care de ani de zile funcţionează în ţări ca Germania sau Olanda, ţări la care obişnuim să ne raportăm. Imediat, cu o furie devastatoare, potrivnicii acestei iniţiative au spulberat-o, catalogând demersul drept încălcare a drepturilor femeii, întoarcere la ceauşism, feudalism ş.a. Din start vreau să spun că nici o iniţiativă prohibitivă nu este binevenită. Viaţa noastră se bazează pe libertate. Numai că adevărata libertate este una responsabilă. Altfel, picăm în anarhie. Femeile care au murit în timpul comunismului din cauza prohibiţiei avortului au dreptul să li se ridice un mausoleu, dar numai alături de un alt mausoleu, al tuturor copiilor ucişi prin avort. Altfel suntem ipocriţi şi nedrepţi faţă de copiii care şi ei au murit. Problema noastră este că fixăm limite, dar nu avem puterea să privim avortul în faţă. Cosmetizăm termenii, ne ascundem după cuvinte. Spunem avort, deşi este crimă. Spunem produs de concepţie deşi este copil. Spunem întrerupere de sarcină deşi este întrerupere a unei vieţi.

Poziţia Bisericii a fost şi este dintotdeauna clară şi fermă: orice copil este un minunat dar de la Dumnezeu, iar în pântecul femeii, din momentul conceperii, este o nouă persoană umană. Contestată de susţinătorii avortului, această poziţie a Bisericii se vrea trimisă la coşul istoriei, blamată, catalogată ca învechită, neadaptată la omul nou. Numai că blamata şi învechita poziţie a Bisericii este confirmată pe zi ce trece de explorările medicale care-i confirmă spusele: genetica demonstrează că în faza de dezvoltare numită a zigotului poate fi determinat sexul, culoarea părului sau a ochilor pruncului aflat în acest proces de dezvoltare. A considera omul în faza de dezvoltare zigotică mai puţin om e la fel de greşit ca a considera un copil de un an care încă nu poate merge singur mai puţin copil decât unul de cinci ani, care aleargă prin curte. Care drept îţi dă voie să ucizi un copil aflat în fază embrionară? De ce nu îţi permite acelaşi drept să iei viaţa unuia de 3 ani, în raport cu unul de 8 ani? Dacă avortul este o simplă procedură, dacă prin avort nu ucidem, de ce orice femeie care trece printr-o astfel de experienţă rămâne traumatizată sufleteşte?... De ce vorbim de consiliere post-avort?

Sunt doar câteva gânduri pe care le lansez, ca o provocare. Ştiu că imediat voi fi pus la zid de o anume parte de cititori, catalogat ca un anacronic, un învechit, un ceauşist. Accept toate catalogările şi invectivele ce îmi vor fi adresate, deşi aş vrea să am puterea de a le transforma în flori şi să le pun atât pe mormintele bietelor femei ucise de acel decret, dar şi pe mormintele copilaşilor ucişi odată cu ele. Şi aş mai dori ca undeva, cumva, aceste gânduri să ridice semne de întrebare şi, de ce nu, să putem ajunge la o concluzie onestă.