Un altfel de caz pro vita – din experiența Sfântului Macarie Egipteanul

Reflecții

Un altfel de caz pro vita – din experiența Sfântului Macarie Egipteanul

Fericirea sau nefericirea nu au nimic de a face cu numărul mic sau mare de copiii, cu nașterea, cu serviciul, cu profesia sau sumele din conturi. Totul ține de cât de mult pricepem ce vrea Dumnezeu de la noi, cât de mult considerăm viața noastră și a copiilor noștri drept un minunat dar de la Dumnezeu și, mai ales, cât de mult suntem dispuși la o serioasă colaborare cu Dumnezeu.

Nu demult, citeam câteva cuvinte despre Părinții Bisericii. O întâmplare din viața Sfântului Macarie Egipteanul mi-a atras atenția în mod deosebit. Pentru a nu pierde frumusețea povestirii, voi reda textul: „A povestit despre sine avva Macarie, zicând: Când eram tânăr și stăteam în chilie în Egipt, m-au luat și m-au făcut preot în sat. Și, pentru că nu voiam să primesc, am fugit în alt loc. Și a venit la mine un mirean evlavios și lua rucodelia mea și îmi slujea. Și s-a întâmplat, din ispită, că o fecioară din sat să cadă în păcat. Luând în pântece, au întrebat-o cine i-a făcut aceasta. Iar ea a zis: pustnicul. Și ieșind, m-au luat din sat și mi-au atârnat de gât oale afumate și toarte de vase și mă purtau prin sat pe uliță bătându-mă și zicând: «Acest monah a stricat pe fecioara noastră. Luați-l, luați-l!». Și m-au bătut până aproape să mor. Venind unul dintre bătrâni a zis: «Până când bateți pe acest monah străin?». Iar cel care îmi slujea mă urma rușinat, căci îl ocărau mult și îi spuneau: «Iată ce a făcut pustnicul despre care mărturiseai tu». Și au zis părinții fetei: «Nu îi dăm drumul până nu dă chezășie că o va hrăni pe dânsa». Și am spus slujitorului meu și mi s-a făcut chezaș. Mergând la chilia mea, i-am dat câte coșuri aveam, zicându-i: «Vinde-le și dă-i femeii mele să mănânce». Și ziceam în gândul meu: «Macarie, iată, ți-ai găsit femeie. Trebuie să lucrezi puțin mai mult ca să o hrănești». Și lucram ziua și noaptea și îi trimeteam ei. Când i-a venit vremea să nască, ticăloasa a rămas multe zile chinuindu-se și nu năștea. Și i-au zis: «Ce este aceasta?». Iar ea a zis: «Eu știu: pentru că l-am ponegrit pe pustnic și i-am adus învinuire mincinoasă; iar dânsul nu are vină, ci cutare tânăr». Venind cel care îmi slujea, mi-a zis bucurându-se că fata aceea nu a putut naște până ce nu a mărturisit că nu are vină pustnicul, ci că a mințit împotriva lui. Și iată, tot satul vrea să vină aici cu slavă, să se căiască înaintea mea. Iar eu, auzind acestea, ca să nu îmi facă tulburare oamenii, m-am ridicat și am fugit aici, în Sketis. Aceasta este pricina pentru care am venit aici”. (În Părinți și Scriitori Bisericești, Serie nouă, volumul 12, Editura Basilica, București, 2014, p. 30).

În mod normal, o întâmplare cu atâta frumusețe trebuie doar lăsată în sufletul cititorului, cu nădejdea că va aduce folos duhovnicesc. Totuși, nu pot să nu remarc anumite aspecte:

Avem un caz pro vita clasic. O tânără încalcă regulile castității și, în loc să găsească fericirea, atât de căutată de tineri în întâlnirea trupescă, își vede grav afectată viața printr-o „sarcină nedorită”. Mai mult, un păcat precum desfrânarea o împinge la alt păcat, învinuire nedreaptă și minciună. Vedem astfel de situații și în prezent. O proporție mare a avorturilor au cauze de acest gen: tineri care se lasă prinși în mrejele promisiunilor deșarte și ale plăcerilor trupești ignoră orice îndemn la castitate, pe motiv că este învechit, depășit; însă, odată ce se întâlnesc cu responsabilitatea unei sarcini, iau decizii proaste, cea mai gravă fiind uciderea copilului.

Puterea de a lua lucrurile așa cum ni le trimite Dumnezeu și încrederea în El. Orice om, în locul sfântului, s-ar fi disculpat, ar fi intentat proces, ar fi apelat la martori și expertize, ar fi cerut despăgubiri pentru daunele morale pricinuite. Or, Sfântul Macarie suportă acuzele nedrepte, primește bătăile, muncește din greu. Toate, cu încrederea că ce se întâmplă are un rost. Și într-adevăr, nedreptatea a durat doar câteva luni, până când femeia nu putea naște și și-a vădit singură păcatul minciunii. Trecând în registrul zilelor noastre, observăm o mulțime de motive pe care le invocăm, atunci când ne justificăm ne-dorirea copiilor: este greu, nu avem salarii, trebuie să ne împlinim profesional, nu este încă timpul, nu avem ce mânca, nu avem casa noastră etc. E adevărat, aceste greutăți sunt de multe ori reale și nimeni nu spune că este ușor să ai copii. Dar, ce lucru serios se face în viață, fără sacrificii? Ce reținem atunci când vorbim despre un doctorat, o casă, o carieră profesională? Că sunt lucruri ușoare sau că sunt lucruri greu de realizat, dar și foarte frumoase? Experiența ne învață că, oricât de greu ar fi, Dumnezeu nu ne lasă. Și, pentru a nu fi acuzat că spun cuvinte goale, sau că evoc lucruri demult întâmplate, dar astăzi imposibile, aduc mărturia minunată a unui tată contemporan, domnul Neculai Popa din Roznov, tată fericit a 13 copii, care mi-a spus că „până la al cincilea copil este greu; de la al șaselea până la al optulea, simți din plin ajutorul lui Dumnezeu, iar de la al nouălea, îți ia Dumnezeu orice greutate și te poartă în brațe Sale”.

Grija față de femeia însărcinată aflată în dificultate. Este înduioșătoare responsabilitatea Sfântului Macarie față de tânăra însărcinată. Cu siguranță, avea mijloacele legale de a face dreptate în fața societății și de a nu plăti ceea ce noi numim astăzi „pensie alimentară”. Cu toate acestea, din ascultare față de Dumnezeu, dar și din iubire față de viața copilului din pântece, acceptă nedreptatea cruntă și muncește pentru „femeia lui”. Din fericire, sunt și astăzi foarte mulți părinți care își poartă greutățile familiei cu osteneală și demnitate. Oameni neștiuți, cu copii – nu câți și-au programat ei, ci câți le-a dat Dumnezeu – care fac exact ce făcea și Sfântul Macarie: acea trudă zilnică pentru familia lor, pe care o fac cu nădejdea că Dumnezeu nu-i va lăsa. Sunt însă și cazuri în care se fuge de responsabilitate: bărbați care părăsesc în mod laș femeia și nu recunosc copilul, ori femei care nici măcar nu-și alăptează pruncul pentru că este „un copil nedorit”. Nu pot să nu îmi amintesc de o tânără necăsătorită, care refuza să își ia în brațe fetița pentru că, după ce „bărbatul visurilor” a părăsit-o iar familia a repudiat-o, a văzut în bietul copil cauza tuturor relelor din viața ei; sau de alt caz, când am întâlnit o mamă care ținea de mână un copil de 5 ani, în cealaltă mână ținea banii pentru avort, avea ochii învinețiți de bătăile soțului și lacrimi de durere, pentru că înțelegea că merge să își ucidă un alt copil.

Dumnezeu nu ne lasă, mai ales atunci când ne este greu. De multe ori, încercând să justificăm avortul sau fuga de o familie numeroasă, invocăm greutățile lumii întregi dar, de fapt, doar ne căutăm argumentele la o decizie deja luată. E ca și cum facem întâi casa, apoi proiectul. Odată luată decizia, totul e simplu: găsim argumentele perfecte care să justifice hotărârea noastră. În realitate însă, totul ține de a vrea cu adevărat. Pentru același lucru putem găsi un număr egal de argumente logice: și pro, și contra. Îmi amintesc de două familii vecine. Ambele aveu cinci copii, aveau aceleași calificări profesionale, același teren în proprietate. Una era în fruntea comunității, cealaltă era mereu în nevoi. De unde această discrepanță? Răspunsul mi l-a dat, într-o zi, chiar omul aflat mereu în nevoi: „Părinte, la mine limita minimă zilnică de alcool este de 300 mililitri de coniac. Uneori, mă duc și la un litru.”

Adevărata bucurie și liniște o câștigi atunci când îl ai pe Dumnezeu în suflet. Finalul te lasă aproape fără cuvinte. Cum??? Să nu se savureze dreptatea făcută prin mărturia fetei? Să nu se primească laurii biruinței? Care dintre noi am fi refuzat scena finală în care, mulțimea crudă care l-a pedepsit public, vine acum spășită să-și ceară iertare? Nimeni, în afara sfântului care ne arată că toată perioada de calvar a fost, de fapt, o perioadă de viețuire împreună cu Dumnezeu. Aparențele înșeală. Vedem și astăzi case frumoase, locuite de oameni bogați, dar cu sufletele devastate de păcate și neîmpliniri, la fel cum întâlnim case mici și uneori mai sărăcăcioase, dar locuite de oameni mulți și fericiți.

Și astfel, învățăm de la Sfântul Macarie Egipteanul că fericirea sau nefericirea nu au nimic de a face cu numărul mic sau mare de copiii, cu nașterea, cu serviciul, cu profesia sau sumele din conturi. Totul ține de cât de mult pricepem ce vrea Dumnezeu de la noi, cât de mult considerăm viața noastră și a copiilor noștri drept un minunat dar de la Dumnezeu și, mai ales, cât de mult suntem dispuși la o serioasă colaborare cu Dumnezeu.

Sfinte Macarie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!