De fiecare dată când intrăm în Săptămâna Pătimirilor Domnului, o acută senzaţie de întuneric se înstăpâneşte peste lume. Conflictele devin ireconciliabile, durerile ies din străfundurile inimii pentru a răni încă o dată, cu o vigoare tot mai mare, boala fără de leac a păcatului devine mai evidentă, izvoarele morţii ies din adâncuri. Peste toate, Evanghelia vesteşte taina suferinţei, a morţii veşnice. Biserica se înveşmântează în lacrimi. Smochinul cel neroditor devine numitorul comun al umanităţii străpunse de boldul morţii. Fecioarele cele ne-bune ne aduc aminte de timpul pierdut din viaţa noastră. Dreptul Iosif dă vestire despre trădarea din fiecare dintre noi.

Pe măsură ce ne adâncim în Săptămâna Mare, simţim că Hristos este tot mai departe de noi, pierdut printre durerile lumii, pregătindu-Se să moară, iubind pe cei ce-L vor răstigni, plângând la mormântul umanităţii putrezite de întuneric, intrând într-o smerenie şi discreţie desăvârşită în sufletul cetate. Suntem tot mai aproape de moarte, de moartea lui Hristos şi de moartea noastră. Toate idealurile lumii pier în umbra mormântului. Un anotimp al lacrimilor, în care istoria însăşi se scrie nu numai cu sânge, ci cu suferinţa pierderii lui Dumnezeu. 

În Miercurea cea Scumpă, surâsul hâd al trădării, cu toate motivaţiile lui de lăcomie şi de ignoranţă, îşi face loc în lume. Hristos Însuşi vorbeşte despre cel viclean ca despre „stăpânitorul acestei lumi”. Creatorul vine să fie ucis de creatură. Şi apoi urmează Cina cea de Taină ca Proorocia fundamentală a istoriei: Hristos trebuie să pătimească şi să moară din iubire de oameni. Prin Sângele Lui, umanitatea întreagă se vindecă de moarte şi de stricăciune. Legea Morţii este sfărâmată şi înlocuită de Legea Euharistiei, ca viaţă veşnică izvorând din Dumnezeu şi adăpând cu lumină toată făptura. Se ridică Crucea peste univers, la umbra ei strângându-se cu înfrigurare toate durerile veacurilor, de la facere încoace. Toate milioanele de morţi ai istoriei aşteaptă în tăcere moartea cu trupul a Cuvântului Vieţii. Durerea oamenilor devine toată durerea lui Dumnezeu, îmbrăţişând în iubire toată făptura. Iadul ca separaţie voluntară a omului de Dumnezeu se sfărâmă pe sine la vederea Celui pironit pe Lemn. Soarele îşi ascunde faţa sa de lumină la vederea morţii pe Cruce a Luminii lumii. Pământul se cutremură de moartea Celui ce-l ţine în mâna Sa.

Ortodoxia nu cunoaşte dolorismul excesiv, implozia de suferinţă prezentă în cultele occidentale. Toată durerea Crucii este transfigurată de lumina Învierii. Ortodocşii nu reacţionează niciodată, nici măcar în întunericul iadului, în lipsa totală de Dumnezeu, ca şi cum Hristos n-ar fi înviat. Însuşi Cel răstignit parcă doarme pe Cruce, asumându-şi toate durerile lumii cu o iubire infinită.

În această săptămână, în întunericul trădării, departe de Hristos, cutremurându-ne de absenţa Lui dintre şi din noi, răniţi de singurătatea morţii veşnice, striviţi de stăpânirile vicleniei, învăţăm un lucru fundamental: că trebuie să pierzi cu adevărat ceva, pentru a-l găsi. Orice realitate din lumea aceasta trebuie jertfită tainic în inima noastră pentru a o primi definitiv şi plenar. Acesta este înţelesul jertfei lui Isaac: Avraam l-a jertfit pe fiul său în inima sa, şi prin aceasta l-a primit desăvârşit, izvor de neamuri. Trebuie să-l pierdem pe Hristos prin moarte, să realizăm absurdul lumii fără El, să simţim durerea fără de leac a plecării Lui, pentru a-L afla în Înviere, strălucind în lumina iubirii treimice.