Printre păcatele minţii sunt înşirate şi prejudecăţile. În faţa lor Iisus a ieşit osândit. Acestea se mai numesc – după intensitatea lor – bănuieli, presupuneri, formalism etc., care şi-au pierdut fondul.

Prejudecăţile nu sunt judecăţi. Acestea cer un efort, pe când prejudecăţile nu. De aceea stau mai la îndemână şi câştigă pe mai mulţi.

Unul dintre gânditorii vremii noastre are cuvântul acesta: e de ajuns să primeşti o singură idee greşită, ca principiu conducător, ca pe urmă să nu existe absurditate posibilă la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putinţă (Bergson).

Decăderea în formalism şi prejudecăţi era multă în Israel, şi veche. Astfel Dumnezeu a avut mult de îndurat cu ei, încât printr-unul din prooroci le atrăgea aminte: „Vai, celor ce zic răului bine şi binelui rău; vai, celor ce zic luminii întuneric şi întunericului lumină” (Isaia 5, 20).

Punctul lor de vedere – ochiul lor - aşa vede; iar mintea judecă, în consecinţă greşit. „Acesta e ochiul care trebuie scos”. Structura aceasta sufletească a ochiului curat sau viciat o pomeneşte (descrie) Iisus. Capacitatea de adevăr şi efortul întregii vieţi pentru ei, luminează ochiul şi ochiul luminează lucrurile; incapacitatea însă, refuzul incapacităţii, le întunecă.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol.4 , Ed. „Credinţa strămoşească”, 2012, pp. 26-27)