[…] Crucea personală a fiecăruia, când se unește cu Crucea lui Hristos, atunci puterea și lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii pe cât este și Crucea lui Hristos. Nu veți întâlni nici un mântuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părțile de cruci, ca să nu se ostenească căutându-și crucea și ca să fie aproape de puterea mântuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune și așa: uită-te în jurul tău și înlăuntrul tău, descoperă-ți crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos și vei fi mântuit. Cu toate că fiecare își poartă crucea și fără să vrea și, de cele mai multe ori, crucea nu este ușoară, ci anevoie de purtat, totuși nu fiecare o privește în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mântuirii sale; de aceea, crucea nu este mântuitoare pentru fiecare. Să luăm la rând toate crucile posibile și să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mântuitoare. Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcătuite din suferințe și necazuri și, în general, dintr-o nefericită soartă pământească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile și cu poftele, pentru a câștiga virtuțile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh și de har), care sunt primate prin totala predare în voia lui Dumnezeu.
Vă voi spune acum câteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe și mai diverse cruci. Ele sunt răspândite pe toate drumurile noastre și se întâlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiați, necazurile de la serviciu, tot felul de privațiuni și de pagube, neplăcerile familiale, relațiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile și, în general, soarta pământească, mai mult sau mai puțin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăția, nici slava, nici o mărire pământească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viața noastră pământească din clipa în care s-a închis raiul pământesc și nu se vor desprinde de ea, până când nu se va deschide raiul ceresc.
De vrei ca aceste cruci să-ți fie mântuitoare, folosește-te de ele așa cum le-a rânduit Dumnezeu pentru mântuirea omului, în general, și a ta, în particular. De ce a rânduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pământ fără necazuri și strâmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pământ ca un băștinaș în patria sa, ci ca un călător și ca un venetic într-o țară străină și să caute întoarcerea în adevărat asa patrie. Când omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din rai și, în afara raiului, a fost înconjurat de necazuri și de lipsuri și de tot felul de greutăți, ca să țină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, și ca să se îngrijească să caute miluire și revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzând necazuri, nenorociri și lacrimi, ci rabdă fără să te necăjești. Nu îi șade bine criminalului și neascultătorului deplina bunăstare și fericire. Primește acest gând în inimă și poartă-ți soarta cu seninătate.
- „Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puțin ?“ vei spune. „De ce pe mine mă strâmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frâng de durere, iar altul se mângâie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepții“. Dar chiar așa se împarte. Uită-te mai bine și vei vedea. Ție ți-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mâine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiți la ceasuri și la zile? Privește întreaga viață, de la început până la sfârșit, și vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găsește pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viață! Până și regii, adesea nu dorm nopțile din pricina greutății ce le apasă inima. Ți-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îți va mai da și vei vedea și alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina și deasupra ta. În viață este ca în natură, sunt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întâmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Și este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gândește și tu la fel despre supărarea ta, și te vei mângâia de bună nădăjduire. Îți este greu. Dar este, oare, aceasta o întâmplare fără motiv? Pleacă-ți cât de cât capul și adu-ți aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijește de tine ca un părinte și nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întâmplat decât cu îngăduința și cu voia Lui. Nimeni altul decât El ți-a trimis-o. Iar El știe foarte bine ce, cui și când să-i trimită, și când trimite, trimite spre binele aceluia care primește suferința. Așadar, uită-te în jurul tău și vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ți curețe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ți dea ocazia să-ți arăți răbdarea și credința în El, pentru ca apoi să-Și arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ți se potrivește. Caută deci ceea ce ți se potrivește și oblojește-ți cu aceea rana, așa cum folosești un plasture, și se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ți dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ți în inimă credința generală și neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, și tâlcuiește-i sufletului tulburat: așa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepsește Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!
Mai bine oprește-ți privirea la starea ta morală și la starea din veșnicie care îi corespunde. Dacă ești păcătos, cum ești de altfel, bucură-te că a venit focul năpastei care-ți va arde păcatele. Tu privești suferința numai dinspre pământ. Dar mută-te cu gândul la cealaltă viață. Treci de partea Judecății. Privește focul cel veșnic, pregătit pentru păcatele noastre. Și, de acolo, privește-ți suferința. Dacă acolo vei fi osândit, câte necazuri nu ți-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osândire?! Spune-ți în sinea ta: „După păcatele mele îmi sunt trimise aceste lovituri“ și mulțumește-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăință. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ți este păcatul, pocăiește-te și nu mai păcătui. Când vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puțin ceea ce am primit!“. Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit. „Încă este puțin ceea ce am primit!.Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit“.
Așadar, indiferent de porți soarta amară a tuturor, ori suferințele și necazurile personale, rabdă-le cu inima împăcată, primindu-le cu recunoștință din mâinile Domnului, ca pe un leac împotriva păcatelor, orica pe o cheie care deschide ușa în Împărăția Cerească. Nu cârti, nu invidia pe altul și nu te lăsa pradă tânguirii zadarnice. Căci așa se întâmplă în nenorocire: unul începe să se tânguiască și să cârtească, altul se pierde de tot cu firea și cade în deznădejde, iar altul se cufundă în necazul său și doar suferă, fără a se mișca cu mintea și fără să-și înalțe suferința inimii spre Dumnezeu. Toți aceștia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise și pierd, astfel, momentul prielnic și ziua mântuirii.
Domnul le dă în mâini conlucrarea mântuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul și suferința. Oricum, îți porți deja crucea. Fă, așadar, ca această purtare să-ți fie spre mântuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie să muți munții din loc, ci să aduci o mică schimbare în mișcarea gândurilor și în stările inimii tale. Deșteaptă-ți recunoștința, smerește-te sub mâna puternică, pocăiește-te, îndreptează-ți viața. Dacă te-a părăsit credința în pronia lui Dumnezeu, readu-ți-o în suflet și vei săruta dreapta lui Dumnezeu. Dacă ți-ai pierdut simțul legăturii cu propriile păcate, ascute-ți ochiul conștiinței și le vei vedea, îți vei plăti păcatul și vei umezi uscăciunea necazului cu lacrimile pocăinței. Dacă ai uitat că amarul soartei pământești răscumpără și mai amarnica soartă veșnică, viază-ți în minte acest gând și, cu inimă împăcată îți vei dori suferințe, pentru ca, pentru micile suferințe de aici, să te întâmpine acolo milostivirea veșnică a Domnului. Este mult, oare? Este greu? Dar, în același timp, aceste gânduri și sentimente sunt legăturile care leagă crucea noastră de Crucea lui Hristos, din care se revarsă pentru noi puteri mântuitoare. Fără acestea, crucea rămâne tot în spatele nostru și ne apasă, dar nu are putere mântuitoare, fiind despărțită de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtătorii de cruce care se mântuiesc și nu ne mai putem lăuda în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. […]
Dintre cele trei feluri de cruci, v-am vorbit câte ceva despre primul, despre crucile din afară: suferințele, nenorocirile și lipsurile. Acum vă voi spune câte ceva despre cel de-al doilea fel, crucile lăuntrice. Pe acestea le întâlnim în timpul luptei cu patimile și cu poftele. Spune Sfântul Apostol: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele“ (Gal. 5,24). Și l-au răstignit? Așadar, este vorba de o cruce pe care și-au răstignit aceste patimi și pofte. Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A răstigni patimile înseamnă a le face neputincioase, a le strivi, a le dezrădăcina. De va înfrânge omul vreo patimă de câteva ori, o va face neputincioasă; de o va mai înfrânge de câteva ori, o va strivi; dacă încă o va înfrânge atunci o va dezrădăcina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Și fiindcă această luptă este anevoioasă, amară și dureroasă, ea este cu adevărat o cruce împlântată înlăuntrul nostru. Cel ce luptă cu patimile, uneori parcă are mâinile țintuite, parcă i se pune pe frunte cununa de spini, inima îi este străpunsă de vie. Atât este de greu și de dureros. Fără osteneală și fără durere nu se poate, pentru că patimile, deși, venind din afară, ne sunt străine, așa de tare s-au lipit de trupul și de sufletul nostru, încât au pătruns cu rădăcinile în toate mădularele sufletești și în toate puterile noastre. Dacă te vei apuca să le dezrădăcinezi, doare. Doare, dar este mântuitor și această izbăvire nu se obține altfel decât prin durere. […] Care patimă nu este dureroasă ? Mânia arde, invidia usucă, pofta trupească vlăguiește, zgârcenia nu te lasă să mănânci și să dormi, mândria jignită roade ucigător inima; și orice altă patimă, ura, suspiciunea, gâlceava, dorința de a fi pe placul oamenilor, atracția pentru anumite lucruri și persoane, ne pricinuiește fiecare, suferința ei astfel încât a trăi în patimi este același lucru cu a merge desculț pe lame de cuțit sau pe cărbuni aprinși, sau a fi în situația omului căruia șerpii îi înveninează sângele. Și iarăși, cine nu este lipsit de patimi? Toată lumea le are. Câtă vreme există mândrie, există toate patimile, căci aceasta este mama patimilor și nu umblă fără fiicele ei. Dar că nu fiecare le are pe toate în aceeași măsură: la unul precumpănește una, la altul alta, care le dă tonul celorlalte. Iar dacă fiecare are patimi, înseamnă că se și chinuiește din pricina lor. Fiecare este chinuit și răstignit de patimi, însă nu spre mântuire, ci spre pierzanie. Astfel, purtând patimile, te sfâșii cu ele și pieri. Nu este oare mai bine să-ți produci singur suferință înlăuntrul tău, tot din pricina patimilor, însă nu spre pierzanie, ci spre mântuire ? Este de ajuns să schimbi direcția cuțitului și în loc să te tai pe tine cu el, spre satisfacția patimilor, să tai cu el patimile, pornind la luptă cu ele și împotrivindu-te lor în toate. Și aici va fi durere și suferință a inimii, dar durerea va fi tămăduitoare, va fi imediat urmată de o liniștire îmbucurătoare, așa cum se întâmplă când rana este acoperită cu un plasture tămăduitor. Dacă te supără, de pildă, cineva, este greu să-ți depășești mânia și nu-ți place; dacă o biruiești, te liniștești, dar dacă îi dai satisfacție, multă vreme te vei frământa. De a fost cineva jignit, greu îi este să se biruiască pe sine și să ierte; dacă iartă, pace dobândește, iar de se răzbună, nu va avea liniște. Dacă s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis. Așa stau lucrurile cu orice patimă. Și patima te chinuiește, dar și lupta cu ea îți pricinuiește suferință. Însă prima te ucide, iar a doua te vindecă și te izbăvește. Oricărui pătimaș trebuie să i se spună: „Mori pe crucea patimilor tale! Rupe această cruce construiește-ți o alta: crucea luptei cu ele. Și îți va fi răstignirea pe această cruce spre mântuire!“. Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, și alegerea ar trebui să fie foarte ușoară. Totuși, faptele nu o îndreptățesc întotdeauna.
Trebuie să ne mirăm de orbirea noastră. Suferă unul de câte o patimă, dar tot îi dă apă la moară. Vede că, dându-i satisfacție, își face din ce în ce mai rău, dar tot nu se lasă. Avem o dușmănie inexplicabilă față de noi înșine! Altul chiar se pregătește de luptă cu patima, dar imediat ce patima se trezește cu cererile ei, o urmează numaidecât. Iar pornește și iar îi cedează. Face de câteva ori așa, și rezultatul este același. Suferim de o inexplicabilă vlăguire a puterii morale! În ce constau amăgirea și înșelarea? În faptul că patima, prin satisfacerea ei, promite o grămadă de plăceri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de câte ori nu s-a verificat, oare, că satisfacerea patimii aduce nu fericire și liniște, ci chin și întristare? Ea promite multe, dar nu dă nimic; iar lupta nu promite nimic, dar dă totul. Dacă nu ai trăit această experiență, trăiește-o și vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastră, că nu ne hotărâm s-o trăim. Motivul ar fi că ne este milă de noi înșine. Auto-compătimirea este cel mai lingușitor trădător și cel mai mare dușman al nostru, este primul plod al mândrei. Ne este milă de noi înșine și ne ucidem cu mâna noastră. Credem că ne facem bine, dar ne facem rău; și cu cât mai rău ne facem, cu atât mai mult vrem să ne facem rău. Astfel, răul crește și ne apropie de pieirea finală. Să ne însuflețim, așadar, fraților, și să ne urcăm cu curaj pe crucea răstignirii de sine, prin răstignirea și dezrădăcinarea patimilor și a poftelor. Să respingem milade noi înșine și să încălzim râvna trudirii de sine. Să avem o inimă de doctor, care și celor pe care-i iubește, și celor de vază, la nevoie, le administrează tăieturi și arsuri dureroase. Nu vă voi indica metoda și întreaga desfășurare a luptei. Apucați-vă de treabă, și ea vă va arăta singură și vă va învăța totul.[…]
Ne-a mai rămas să lămurim cel de-al treilea fel al crucii mântuitoare pentru noi, crucea predării de sine în voia lui Dumnezeu. Vă voi spune și despre ea vreo două vorbe, pentru că învățătura întreagă îmi depășește puterile. Pe această cruce se ridică creștinii cei mai desăvârșiți. Ei sunt cei ce o cunosc și ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg și cu putere. Cum ar putea alții să vorbească așa? Dar nu se poate să o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo două patimi și liniștindu-se cât de cât de frământarea lor dinăuntru, să creadă că a făcut deja tot ce trebuie și se așteaptă de la creștini. Nu, nici în această situație nu a făcut încă totul. Chiar și cel ce s-a curățat pe deplin de patimi nu a făcut încă cea mai importantă faptă creștină, ci doar s-a pregătit pentru ea. Dacă te-ai curățat de patimi, predă-te, curat, ca jertfă curată și neprihănită lui Dumnezeu, căci numai o astfel de jertfă I se cuvine Neprihănitului.[…]
Aceasta este culmea desăvârșirii creștine, la care este omul în stare să ajungă. Ea este începutul stării viitoare, de după înviere, când Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul în toți. De aceea, toți cei ce s-au învrednicit să atingă această stare se pun adesea în contradicție cu toate rânduielile vieții pământești și ori suferă prigoane și chinuri, ori devin și sunt considerați nebuni întru Hristos, ori se retrag în pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vieții lor exterioare, lăuntrul lor este unul: sunt uniți cu Dumnezeu, trăind în inimă numai cu Dumnezeu.[…]
Nu mai am nimic să vă spun despre aceasta. Și pe acestea vi le-am spus numai ca să vă sugerez unde se află sfârșitul, unde trebuie să fim și să ajungem și pentru ca, știind, să înțelegeți cu toții că, orice ați avea sau ați face bun, să-l socotiți drept nimic, dacă nu ați ajuns până la această înălțime a vieții duhovnicești care ne-a fost menită și care este așteptată de la noi. Mulți cred că viața creștină este la fel ca și alte feluri de a trăi; nu este așa. Ea începe prin pocăință, se continuă prin lupta cu patimile și se încheie prin răstignirea împreună cu Hristos a omului lăuntric curățit de patimi și prin cufundarea în Dumnezeu. „Ați murit, spune Apostolul, și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu“ (Col. 3,3). Aici, totul se săvârșește înlăuntru, este nevăzut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar conștiinței și lui Dumnezeu. Cele din afară sunt aici nimic. Desigur că ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotărâtor și cu atât mai puțin, nu le nasc pe cele dinăuntru. Atât de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decât superbul ambalaj al unui mormânt plin de oase!
Știind acestea, să stăm, fraților, pe Golgota, în fața crucilor, și să începem să ne măsurăm cu ele și pe ele cu noi, fiecăruia care i se potrivește. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtători de cruce care suferă necazuri și privațiuni exterioare. Tocmai v-am spus înainte pe cine reprezintă tâlharul cel înțelept răstignit, și pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se luptă cu patimile, iar Domnul, pe bărbații desăvârșiți, răstigniți prin predarea în voia lui Dumnezeu. Dar crucea tâlharului celui rău pe cine reprezintă? Pe aceia care lucrează patimilor. Patimile îi chinuiesc, îi sfâșie, îi răstignesc de moarte, nedându-le nici o bucurie și nici un fel de speranță. După aceste semnalmente, măsoară-te cu fiecare dintre aceste cruci și, după ele, află cine ești: Simon Cirineul, tâlharul cel înțelept sau cel ce Îl imită pe Domnul Hristos, sau tâlharul cel rău, din pricina patimilor ce te consumă?
Așa cum te vei găsi, așa să-ți aștepți sfârșitul. Voi adăuga numai: scoateți-vă afară din minte cum că am putea, pe calea unei vieți tihnite, să devenim cei ce se cuvine să fim întru Hristos! La creștinii adevărați, dacă au câte o mângâiere, aceasta este cu totul întâmplătoare; trăsătura cea mai definitorie a vieții lor o formează suferințele și durerile, lăuntrice și din afară, de voie și de nevoie. Prin multe suferințe se cuvine să intrăm în Împărăție, inclusiv în cea lăuntrică. Primul pas făcut aici, frângerea voii dinspre rău înspre bine, alcătuind inima pocăinței, se reflectă într-o durere de moarte pricinuită ranei produse de frângerea voii, care va sângera, apoi, pe toată perioada luptei cu patimile și care se va închide abia după dobândirea neprihănirii, care îl ridică pe creștin pe crucea împreună-răstignirii cu Hristos, în voia lui Dumnezeu. Totul este suferință, durere, strâmtorare. Putem spune că tihna este semnul drumului greșit, iar suferința, cel al drumului drept.
Cugetând la aceasta, bucurați-vă, purtători ai crucii! Iar vouă ce vă pasă, cei se stați în tihnă și în mângâieri? Cuvântul lui Avraam către cel bogat este în pilda despre Lazăr și bogatul nemilostiv. Aici vă mângâiați,iar alții suferă pentru Hristos și pentru sfânta Sa Lege; iar în cealaltă lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia, iar cei ce s-au mângâiat vor suferi. Voi spuneți, de obicei: „Ce, nu avem voie nici măcar să ne distrăm sau să ne permitem vreo plăcere?“. Faceți întâi ce este mai important, iar apoi permiteți-vă și aceasta. Unii n-au alte treburi decât: azi să meargă la un bal, mâine la teatru, poimâine la plimbări, apoi la lecturi și la conversații mondene și la fel de fel de alte distracții, trecând de la unele plăceri la altele. Iar la ce este mai important, la cum să ajungă ceea ce trebuie să fie fiecare creștin, nici nu se gândesc. Ce fel de roade să aștepți de la o astfel de viață? Credeți că raportarea noastră lăuntrică la Dumnezeu, prin Hristos, va crește de la sine, indiferent de aceste neorânduieli din afară?! Cum să crească? Arde oare lumânarea în vânt? Se plinește, oare, viața de la otravă? Nu. Dacă vrei să-ți fie bine, lasă mângâierile, pornește pe drumul crucii și al pocăinței, mistuiește-te în focul răstignirii de sine, călește-te în lacrimile frângerii inimii și vei deveni aur sau argint sau piatră prețioasă și, la timpul potrivit, vei fi luat de Stăpânul ceresc pentru înfrumusețarea prealuminoaselor și prealiniștitelor Sale lăcașuri.[…]