„Asemenea este iarăşi Împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti.” (Matei 13, 47)

Cel mai greu, când citești Sfintele Scripturi, ca și în viață, de altfel, e să nu pierzi „cămila” din cauza „țânțarilor”, adică esența mesajului în roiul de detalii care tinde să o ascundă și s-o înlocuiască.

Împărăția cerurilor nu este nici marea, nici uscatul, ci Cerul căruia îi aparține năvodul. Marea este lumea, uscatul este Biserica. În Biserică se autosortează „peștele”, prin vădirea inimii lui, a motivelor pentru care s-a lăsat pescuit. Dacă s-a lăsat prins doar pentru o viață mai bună în lume cu ajutorul Bisericii, destul de repede va ajunge să se simtă în raport cu Împărăția lui Dumnezeu, pe care o respiră și în viața căreia e inițiat prin Biserică, exact ca peștele pe uscat. Și va avea de ales atunci, între a muri pe mal sau a se întoarce în mare, în viața păcătoasă a lumii... Dacă preferă să moară decât să se întoarcă, atunci vom vedea cum „peștele”, în loc să sucombe, se va preface într-o „pasăre”, adică omul se va face înger și va deveni capabil să vieze în „aer”, adică în Împărăția Cerurilor.
Biserica este locul acestei Judecăți, în care cel ce va voi să-și piardă viața de drac pe care o presupune apartenența la această lume, o va câștiga pe cea a lui Dumnezeu. Iar cei ce aleg să și-o păstreze, pentru că fără ea simt că se sufocă, vor intra în moștenirea satanei, iezerul de foc... Dacă nu lăsăm Biserica să ne sufoce cu Împărăția lui Dumnezeu până iese lumea din noi, vom avea o problemă pe lângă care toate crizele planetei sunt fleacuri.