Un creştin cu viaţă bună a bătut la uşa Mântuitorului să-i deschidă. Şi a întrebat: “Cine este acolo?”. “Un creştin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu eşti pregătit. Nu-ţi deschid!” Îngrijorat, foarte îngrijorat, şi-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viaţă creştină cum a ştiut el.

Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raţionalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândruleţul!”.

S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?”. Şi, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e uşor să te frămânţi, când nu te primeşte Hristos, mai ales pentru un om care crede şi trăieşte în Hristos, cu nădejdea veşniciei alături de Hristos. Şi s-a dus smerit şi a bătut la uşă. “Cine este acolo?” “Tu eşti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “dacă tu eşti Eu, intră!”. Avea aceeaşi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 65-66)