După ce s-a nevoit ca sihastru în peșterile de pe valea mănăstirii Râmeț, Sfântul Ghelasie a coborât în obște și a ajuns egumen.

Tradiția locului spune că avea doisprezece ucenici, împreună cu care se ruga, postea și muncea, ziua la ascultare, iar noaptea la priveghere. În toată săptămâna primea hrană doar prin Sfintele și Preacuratele Taine ale lui Hristos, iar numai sâmbăta și duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii.

Se spune că, într-o zi de vară, fiind cu ucenicii la adunat fân, încercați de o mare arșiță, cuviosul Ghelasie a căzut în genunchi la rugăciune. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a lovit cu toiagul în pământ, de unde a ieșit un izvor de apă rece, care există până astăzi, la Hopagi, și este numit „Fântâna vlădichii”.

Cuviosul egumen era părintele duhovnicesc al sihaștrilor din munte și al sătenilor din Țara Moților. În posturi, cerceta pe cei ce se nevoiau în peșteri, apoi cobora în mănăstire, unde îl așteptau credincioșii și mocanii de prin munți. Având darul vindecării minunate de la Dumnezeu, mulți bolnavi și demonizați veneau și își găseau tămăduirea.

Moartea lui a avut loc în chip minunat. Pe când cobora din poiana de la Hopagi spre mănăstire, a trecut la cele veșnice călare pe asin, care l-a dus singur acasă. Oprindu-se în fața bisericii, măgărușului i-a rămas imprimată copita în piatra care și astăzi se află în muzeu. O altă urmă a copitei a mai rămas atunci și pe o piatră din satul Brădești. Se povestește că la șapte biserici, între care și la mănăstire, clopotele au început să bată singure. Ucenicii l-au îngropat în partea dreaptă a bisericii, mormântul său devenind loc de vindecare minunată a celor ce credeau și se rugau.

(Pr. Alexandru Briciu, Podoaba sfințită a meleagurilor Râmețului, în „Ziarul Lumina”, 29 Iunie 2010)