Primul meu pelerinaj l-am făcut cu bunicii şi alţi vecini de-ai lor, cu căruţa, la hramul uneia dintre mănăstirile nemţene. Cei câţiva zeci de kilometri i-am străbătut în mai bine de jumătate de zi, pe ici pe colo, pe drumuri forestiere, ocolite, pentru că nu aveai voie să umbli, aşa, după bunul plac, prin locurile „publice“, mai ales că autorităţile cam intu­iau fenomenul.

Tradiţia pelerinajului la mănăstiri era una foarte înrădăcinată în satul meu, bunicii amintindu-şi că şi ei, când erau copii, mergeau cu părinţii şi bunicii lor la hramurile mănăstirilor de prin preajmă. Era lege ca, în fiecare an, măcar o persoană din familie să ajungă la hramul unei mănăstiri, să ducă pomelnic pe un an, ceva din roadele casei, să se spovedească şi să ceară sfat de la un părinte îmbunătăţit şi, de asemenea, foarte important, să participe la slujba de priveghere din timpul nopţii.

Ce a însemnat pentru mine primul pelerinaj? Un prilej extra­ordinar de a cunoaşte locuri şi oa­meni noi, de a auzi lucruri nu prea des rostite, de a înţelege (de­sigur, cât se putea la vârsta aceea) că există ceva ce se numeşte sfinţenie şi că aceasta trebuie căutată şi cu sufletul, dar şi cu trupul, cu pasul. Atât de mult m-a marcat acel prim contact cu mănăstirea, încât unele amintiri mi-au rămas de parcă le-aş fi trăit mai ieri. De pildă, îmi amintesc de chilia ace­ea sărăcăcioasă şi plină la refuz de pelerini, în care am furat câ­teva ceasuri de somn înainte de priveghere; îmi amintesc de miro­sul de tămâie din biserică şi cântările pe care le auzeam printre moţăieli, dar şi de fagurele de miere oferit de călugări pe o frunză mare de fasole, la masa de a doua zi, ca desert.

Tot atunci am auzit de la o bătrânică, pentru prima dată, de rugăciunea Doamne Iisuse…care, spunea ea, dacă o rosteşti de 40 de ori în fiecare seară, Dumnezeu îţi iartă păcatele făcute în acea zi.

Îmi mai amintesc că, înainte de plecare, bunica a cerut fiecăruia din familie câte o haină sau un lucru mărunt, dar purtat de respectivul, pentru a le atinge de sfintele icoane şi a-l ruga pe vreun părinte să le stropească cuagheazmă, pentru ajutor  de  la Dumnezeu.

Săptămâna trecută s-a dezbă­tut foarte mult, în toată media românească, pe marginea peleri­najului de la Iaşi. Cei mai mulţi au lăudat osteneala şi răbdarea pelerinilor, dar au fost şi unii (ce-i drept, mai puţini şi mai calmi decât în alţi ani) care au acuzat la pelerini tendinţe magice ori su­perstiţioase.

Acest fapt mi-a readus în minte primul meu contact cu lu­mea oarecum tainică a pele­rinilor. Dacă priveşti ca un spec­tator distant şi neimplicat cum pelerinii, care, după ce au aştep­tat zeci de ore în frig şi oboseală, ating instinctiv şi pios tot felul de lucruri de racla unui sfânt, îţi poţi permite să-i suspectezi de superstiţie şi de înclinaţii magice. Dar dacă, măcar o dată în viaţa ta, ai fost pelerin, vezi cu totul altfel lu­crurile.

Să nu-şi facă cineva iluzii că, de exemplu, hainele atinse de ra­cla Sfintei Cuvioase vor fi vene­rate acasă! Nici pe departe. Ges­tul e, mai degrabă, o încercare de a-i aduce pe cei dragi, cu dorinţele şi greutăţile lor, mai aproape de Dumnezeu sau expresia unei do­rinţe de a duce acasă cât mai mul­tă sfinţenie.

Credinţa e un lucru care se învaţă şi se şlefuieşte pe parcur­sul întregii vieţi. Dacă înţelegem aşa lucrurile, nu mai vedem nici o contradicţie între credinţa mai raţionalizată a unora şi cea încărcată de tot felul de elemente exterioare, a altora. Nu-l poţi gân­di cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu ai depus niciodată vreun efort pentru El, la fel cum degea­ba baţi sute de metanii, nu ratezi nici un post sau vreun pelerinaj, dacă nu mai întrevezi nimic din­colo de acestea.

Şi mai este ceva. Cei care îi judecă pe pelerini şi îi acuză de superstiţie o fac de parcă cei în cauză ar fi aterizat instantaneu în secolul XXI, de undeva de prin negurile Evului Mediu. Poate că mai persistă ceva prejudecată mai veche, cum că credinţa e apanajul celor slabi, a tempera­mentelor labile. Personal, nu cred să existe oameni cu mai mult dis­cernământ decât cei care au aşezat credinţa la un loc de cinste în viaţa lor. Pentru că credinţa e un lucru mult mai complex şi mai profund decât cunoaşterea şi per­ceperea evidenţelor. Şi - trebuie să recunosc - când afirm asta mă gândesc şi la bunica mea cu doar două clase primare, care, înainte de examenul din clasa a IX-a, mă îndemna întruna să învăţ, chiar dacă, cu aproape un an înainte, îmi ceruse şi un stilou, să-l ducă ea pe la mănăstiri.