Un creștin bogat s-a făgăduit să facă Sfântului Mina un disc de argint. Deci, mergând la argintar, i-a zis să facă două discuri și pe unul să scrie numele sfântului, iar pe celălalt numele său. După ce le-a făcut pe amândouă, fiindcă discul sfântului era mai strălucitor, creștinul acela a oprit discul sfântului pentru sine, uitând că pe el scrie numele sfântului.

După un timp s-a întâmplat ca acel creștin să facă o călătorie pe mare. Stând la cină într-o zi, a adus servitorul la masă discul sfântului plin de bucate, iar acel neevlavios creștin mânca din bucatele cele de pe disc fără sfială și fără cucernicie. Deci după ce s-a ridicat masa, a luat servitorul discul ca să-l spele în mare, dar discul, alunecând din mâinile sale a căzut în mare. După aceea, înspăimântându-se servitorul și amețind, a căzut și el în mare.

Stăpânul său, văzând aceasta, se tânguia, zicând: „Vai mie ticălosul, căci dorind discul sfântului, pe lângă disc mi-am pierdut și sluga. Ci ție, Doamne, dau făgăduința aceasta, că de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tău, Sfântul Mina, împreună cu celălalt disc și prețul discului sfântului ce s-a cufundat în mare“.

Deci, ieșind din caic, se uita pe țărmul mării, așteptând să vadă mort trupul slugii ce îl căuta. Privind el acolo, o, minune, a văzut pe sluga sa vie ieșind din mare și ținând în mâinile sale discul sfântului. Deci, văzându-l pe el, s-a înspăimântat stăpânul și a strigat cu mare glas propovăduind minunea sfântului. Apoi cei ce erau în caic au ieșit toți afară și-l întrebau pe servitor cum a scăpat din mare. Iar acesta le-a spus că îndată ce a căzut în mare, a venit un om frumos împreună cu alți doi care l-au apucat și l-au scos la mal.