Cuvântul psalmistului ne interpelează, aș spune precum pe fântânarul de odinioară îl interpela cerul reflectat în adâncul fântînii în care lucra, privit cu bucuria celui făcut părtaș la ceva din intimitatea lumii. Numai că adâncul care ni se descoperă lăuntric este mai mult decât descoperirea a ceva din intimitatea lumii, ca unul care grăiește ceva din intimitatea lui Dumnezeu al cărui chip îl purtăm. Acest adânc ne pune structural în relație cu Sursa noastră de viață. Ceea ce explică și aspirația noastră, ființială către viu.

Că ne dăm seama - și asta cere a fi fântânar în propriul suflet pentru a-i descoperi vocația de a reflecta din adâncul lui cele de Sus - sau nu, că o intuim și creștem întru ea sau, dimpotrivă,  o sufocăm vinovat prin manifestarea eu-ului nostru în coordonate de superficialitate și fugă comodă de noi-înșine prin grijile vieții, aspirația către viu a lăuntrului nostru există ca o coordonată fundamentală a propriei noastre alcătuiri. Aspirație nu doar la nivel biologic, ci acea sete de îmbogățire și deschidere de orizont a vieții noastre prin care sufletul primește intuiția vieții de dincolo de toate condiționările și micimile atâtor aspecte ale lumii în care trăim. Pentru acest viu Biserica există, pentru ca să Îl cultive în viața noastră. Setea de viu din noi ne cere să bem apa vie de care ne vorbește Hristos și care izvorăște către noi prin viața plină de taină a Bisericii.

Iertată să-mi fie neputința și insuficiența în a găsi cuvinte suficient de vii spre mărturie despre viul de care are atâta nevoie lăuntrul nostru să îl trăiască. Sfinții sunt cei care dau cel mai adecvat acest cuvânt viu, născut dintr-o viață cu adevărat vie ca una ce se adapă din Viul nealterat al Celui care a dat și dă viață lumii. Să-i căutăm prin mărturiile lor.

Sunt tot mai conștient că cu cât omul este mai duhovnicesc, cu atât se face mai de necircumscris determinismului horoscoapelor moderne care vor să îl situeze pe omul contemporan în zona determinărilor naturale : omul duhovnicesc este este suveran peste aceste condiționări pentru că legea predominantă în el nu este cea a firii, ci rânduiala cea peste fire prin care Hristos ne așează în coordonate de viață nemaibiruită de moarte. Omul duhovnicesc este și dovada vie că nu aspectele economice, administrative, de carieră profesională, de putere și de autoritate, resimțite uneori (să recunoaștem, dacă vrem să fim vii)și în spațiul Bisericii, sunt cele determinante pentru ceea ce constituie minunea prezenței Bisericii în lume. Biserica există pentru ca viul dumnezeiesc să ne contamineze și pe noi, iar lucrul acesta suprafiresc se face, ce taină! în chip firesc în noi prin împlinirea poruncilor lui Hristos (a îngriji pe cel bolnav, a vizita pe cel închis, a hrăni pe cel flămând …).

Astăzi mi se înfățișează ca o tot mai deplină evidență faptul că cel mai bun apologet al vieții în Hristos este omul duhovnicesc. Cu cât sporește cineva duhovnicește, cu atât Duhul se întrupează mai deplin în trăirea lui.Se întrupează El, Duhul Adevărului, Apologetul prin excelență al Bisericii, Cel Care prin care cuvânt viu se manifestă întru cele care ies din inima trăitorului creștin, și aceasta mai vârtos atunci când ostilitatea se țese în jurul acestuia din urmă cu potențialități de prigonire și martiriu. Creștinismul, cu alte cuvinte accesul plenar al omului la propria fericire și împlinire asupra cărora nici măcar moartea nu-și mai poate vărsa veninul, se mărturisește prin trăire. Cel care îl trăiește cel mai deplin este omul duhovnicesc. Iar sporirea duhovnicească este în firească relație cu descoperirea adâncului din noi, descoperire tainicăprin îngenuncherea lăuntrică în gest de rugăciune către Cel sălășluit în noi prin botez …