Domnul ne-a dăruit libertatea, care este expresia cea mai mare a iubirii. Iubirea noastră faţă de aproapele trebuie să cuprindă şi acest aspect, indiferent cât de decăzut moral este?

Da, întotdeauna trebuie să respectăm libertatea celuilalt. Aşa respectau sfinţii. Odată a venit la Părintele Selafiil un frate care se legase cu o femeie şi i-a zis: „Părinte, eu nu mai pot trăi fără femei, mă duc în lume”. La care Părintele i-a zis: „Du-te, când te-i sătura de dânsa, să vii înapoi”. Aceasta este vederea oamenilor ajunşi de acum la starea nepătimirii, pentru că ştiu că nu-l poţi opri pe om de la păcat cu putere omenească. Doar harul Duhului Sfânt poate opri pe om de la păcat. Sfinţii, pentru că erau plini de Duh Sfânt, ştiau asta.

Gândiţi-vă că în puterea lui Dumnezeu stă să oprească lumea în loc, să ne facă pe toţi ca pe nişte stâlpi de foc până la cer, aşa încât nimeni din noi nici măcar să mai gândească ceva rău. Cu toate acestea, Dumnezeu veghează asupra întregii lumi şi vede toate violurile care se fac, chiar acum, în lumea asta mare: crimele, beţiile, hoţiile..., toate le vede, le asistă şi nu intervine în viaţa acestor oameni, pentru că îi aşteaptă. Cu atât mai mult noi, cine suntem noi ca să intrăm buzna în viaţa unui om, chiar dacă ni se pare că el este păcătos?

Despre Sfântul Cuvios Ioan Persul se povesteşte următorul caz în Patericul Egiptean. A ieşit odată sfântul afară şi a văzut un frate care păcătuia cu un copil care fusese adus pentru a fi tămăduit. Atunci Cuviosul şi-a întors privirea şi a zis: „Doamne, dacă Tu îi vezi şi nu-i arzi, cine sunt eu ca să-i mustru?”. Iată până unde mergeau sfinţii cu nejudecarea. Lăsau totul în judecata lui Dumnezeu. Am bârna mea în ochiul meu, de ce să văd paiul din ochiul aproapelui? Sigur că îl ajutăm pe aproapele nostru când este într-o ispită, îl sprijinim, dar nu-l agresăm cu „dragostea” noastră, nu-l împovărăm cu sfaturile noastre, încât să-l facem să fugă de noi.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iui înseamnă a ierta, Editura Cathisma, p. 54-56)