Aspecte introductive

Pericopa evanghelică a celei de-a șaptea duminici după Paști vine să-l prezinte pe Hristos în ipostaza rugătorului. Prima parte a celui de-al șaptesprezecelea capitol al relatării Sfântului Ioan aduce în atenție un dialog interesant al Acestuia cu Părintele Său. Căci da, precum spunea cineva în titlul unui volum de curând editat, „Dumnezeu se roagă”![1] Își rezervă, cu precădere după un moment de propovăduire, ori o minune, răgazul câtorva clipe de intimitate cu Tatăl. Clipe în care își împărtășește bucuriile, îngrijorările și îi aduce înainte pe cei încredințați Lui. În care se odihnește sufletește. Se fortifică, înainte de a merge mai departe.

Preaslăvirea

Momentul pe care îl avem în vedere se petrece în vecinătatea Răstignirii. E unul străbătut de tensiune și dens ca mesaj teologic. În debutul său, Fiul îi cere Tatălui să-L preaslăvească: „Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui”. Motivația acestei solicitări nu este nici pe departe una egoistă. Dimpotrivă. E de un altruism rar întâlnit. Fiul cere Părintelui proslăvirea, a cărei roadă principală este posibilitatea de a da viață veșnică tuturor celor încredințați Lui. 

Viața veșnică

Urmează apoi definirea acesteia. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Cuvinte simple, dar percutante! Căci cine ar putea defini veșnicia excluzându-l pe Dumnezeu din ecuație? El este Creatorul ei și împreună cu El vor petrece toți cei mântuiți pentru eternitate. Dacă aici, pe pământ ni se pare greu a fi preț de câteva clipe alături de Dânsul, e greu de imaginat cum ni se va părea atunci. 

Fiul de dinainte de crearea lumii

Un alt aspect teologic enunțat aici îl reprezintă referința la ceea ce se întâmplase înainte de crearea lumii. Fiul cere Tatălui să I se acorde slava pe care a avut-o înainte de momentul apariției acesteia. Apoi, vorbește despre activitatea de propovăduire intensă pe care a desfășurat-o. Ține să-I vorbească Părintelui despre faptul că i-a ajutat să înțeleagă că El L-a trimis la oameni și că ei au cunoscut cu adevărat legătura ontologică existentă între Ei. 

Rugăciunea pentru lume

Așa cum era de așteptat, rugăciunea Fiului se încheie cu câteva gânduri destinate lumii. Căci, la rândul Lui, Fiul e și El Părinte. Al întregii umanități, pe care o are în grijă. Ca atare, așa cum ar face orice tată responsabil, se roagă pentru copiii Săi. Pentru cei încredințați înspre mântuire. Îi cere lui Dumnezeu Tatăl să-i păzească. Nu oricum, ci în unitate. E conștient că astfel, bucuria Lui va fi deplină în ei. 

În loc de concluzii

Pericopa pe care o avem în vedere vine să ni-l reliefeze pe Fiul în ipostaza sa Dumnezeiască. Căci, cum ar putea să se definească pe Sine Logosul, decât prin prisma unui dialog cu Tatăl? Apoi, ne arată câteva lucruri de peremptorie valoare pentru viața spirituală. Că viața veșnică echivalează cu cunoașterea lui Dumnezeu, că S-a străduit să-i păzească pe cei încredințați și că îi dorește păziți de Tatăl în unitate. Elementul acesta vine să definească prezența lui Dumnezeu în noi și în Biserică. Așadar, punerea lui în practică e o condiție sine qua non a Mântuirii. Îndrăzniți!