„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 13, 15). Aceasta este porunca Mântuitorului și, desigur, cea mai înaltă, pe care Părintele Justin s-a silit să o păzească întreaga-i viață. Acesta a fost stindardul vieții sale, aceasta a fost în cele din urmă a doua sa fire – starea de a iubi neîncetat pe aproapele său, de a-și dărui neobosit viața prietenului său. Pentru Părintele Justin prietenii erau oamenii necăjiți, îndurerații sufletește, sărmanii, toți care aveau nevoie de ajutorul său, într-un cuvânt iubea tot omul, chiar și pe vrăjmași. Este bine-cunoscut spiritul de jertfă al Părintelui Justin în temnițele comuniste, încât, după mărturisirea unui prieten ce a lucrat în arhivele dosarelor Securității (C.N.S.A.S), pe Părintele Justin până și gardienii l-au iubit, pentru că dragostea Părintelui Justin înmuia inimi de piatră, transforma bestiile în oameni, însuflețea parcă până și iadul. Și aceasta pentru că avea un mod dumnezeiesc de a înțelege greșeala celuilalt, nu condamna, nu judeca omul, nădăjduind neîncetat în întoarcerea acestuia.

Nu am întâlnit niciodată un om care să ardă de dor pentru aproapele precum Părintele Justin, să ardă de dragoste dumnezeiască în a ajuta pe ceilalți precum o făcea sfinția sa; într-o zi în care nu putea ajuta pe cineva, mi-a spus că el nu se simțea om, dar acea zi eu nu am întâlnit-o niciodată, cât am stat în preajma sa.

Din clipa în care m-a văzut, fără să apuc să-i mărturisesc vreun gând, Părintele Justin mi-a zis, spre surprinderea mea: „Tu ai să rămâi aici, pentru că avem multă treabă împreună! Tu ai să scrii!”. Eu, vizibil consternată, îl întreb pe Părinte: „Cum să scriu eu, Părinte? Ce pot scrie atâta timp cât nu am viață duhovnicească? Eu am venit la sfinția voastră ca să învăț, nu ca să învăț pe alții”. Părintele, puțin poznaș, zâmbind, mi-a răspuns: „Ai să scrii din experiențele ascetice”. Aici am amuțit, pentru că era cumva o vedere cu duhul a Părintelui, atinsese punctul sensibil din interiorul frământărilor mele sufletești. Într-adevăr, eu purtam oriunde cu mine ca o comoară de mult preț cărțile Sfântului Ignatie Briancianinov, care se chemau chiar așa: Experiențe ascetice, o carte în patru volume ce îmi era temei în viața monahală, conținând învățături despre povățuirea duhovnicească. Era de fapt un răspuns sintetizator la toată căutarea mea – experiența ascetică era sub ochii mei, întrupată în persoana Părintelui Justin.

La început am fost destul de surprinsă, pentru că Părintele nu predica despre Har, despre viața sa lăuntrică mai nimic, chiar dacă era evident că Îl trăia. Cu greu smulgeai de la Părintele câteva vorbe. Și asta deoarece el nu prea era omul vorbei, era omul faptei desigur. Totuși vorbea mai mult decât zeci de predicatori pe care i-am întâlnit, vorbea prin gesturi, uneori și prin sfaturi, vorbea cu inima, numai că trebuia să te așezi pe o frecvență a inimii, a duhului său, ca să îl poți surprinde, să îl poți înțelege. Vorbea prin Dumnezeu. Încerca, pe cât i-a stat în putință, să nu vorbească nimic de la sine, vorbea și sfătuia doar dacă avea încredințare de la Dumnezeu. Așa l-am simțit eu. Era genul de duhovnic care nu te lăsa să te atașezi de el ca om, (chiar dacă era foarte greu să nu o faci), te atașa însă de Dumnezeu. Iar când observa că te atașai omenește de el, începea să te mustre și să te îndepărteze ușor, până ce îți reveneai pe făgaș. Dar la el până și mustrarea era frumoasă, mângâietoare parcă. Mustra omul, fără ca acesta să se poată supăra pe el, pentru că Părintele nu mustra cu patimă, ci mustra cu toiagul dragostei divine, mustra pentru că era nevoie să tămăduiască anumite patimi, anumite neputințe. Părintele era un încredințat ascultător de Dumnezeu. Nu vorbea decât ceea ce îi transmitea Duhul să facă.

Povățuirea Părintelui Justin depindea în mare măsură de vasul fiecăruia, adică de cât putea fiecare să cuprindă. Această colaborare a părintelui cu Dumnezeu era fantastică și nesăturat de frumoasă. De pildă, atunci când nu puneam rugăciune către Domnul înainte, și mergeam la Părintele să îl întreb ceva fără să mă rog Domnului să trimită cuvânt prin dânsul ca să știu ce să fac, ori nu îmi răspundea, ori nu își făcea timp pentru mine, ori îmi spunea cu totul altceva ce nu avea aparent nicio legătură. Atunci însă când vorbeam cu Domnul înainte, totul curgea și mă desfătam de mierea izvorâtă din cuvintele sale. 

Ca probabil majoritatea maicilor și călugărilor din cele două mănăstiri ctitorite de Părintele Justin, aveam o mare „problemă” în raport cu Părintele Justin – marea de oameni care năpusteau neîncetat la ușa sa, de care noi, călugării, în cugetul nostru omenesc, parcă nu mai încăpeam. Atât de mulți oameni căutau cu disperare mâna sfântă de ajutor a Părintelui Justin, încât devenise deja o mare minune să poți intra la Părintele, și, și mai mare minune era să mai să te și spovedești la sfinția sa. Înțelegeam în cea mai mare măsură perfect situația, erau oameni cu necazuri mari, familii ce purtau o adevărată dramă și tragedie, cazurile cele mai dificile, bolnavi cu trupul și cu mintea, cărora doar un mare doctor duhovnicesc, precum Părintele Justin, le putea alina durerea și ușura amarul. Practic nu știam când să îl pot deranja pe Părintele Justin, care avea un program foarte aglomerat, cu care greu puteai ține pasul, sau mai degrabă nu puteai, decât eventual pentru puțină vreme. Și era uimitor să vezi cum noi, atât de tineri, nu reușeam să ținem pasul cu un bătrân sprinten la 80 și ceva de ani, care avea nenumărate griji, fiind stareț a două mănăstiri cu obști numeroase, primind de dimineața până târziu în noapte oameni, pe care îi asculta cu drag și senin, nedând semn de oboseală, urmând apoi ca la miezul nopții să meargă și la slujba de noapte, unde pomenea pomelnicele primite de peste zi, afundat în sine însuși și în Dumnezeu. Mă minunam de unde îi vine această putere, că uneori mi se părea că numai om nu este. De cele mai multe ori, Părintele nu dormea decât două-trei ore pe noapte. Și poate îmi era mai ușor să înțeleg nevoința sa, dacă ar fi fost pustnic, departe de orice grijă pământească, dar să îți poți ține mintea odihnită în Dumnezeu, având două obști de călugări, și să asculți toată ziua necazurile oamenilor, mi se pare peste putința omenească.

Avea o noblețe și o sensibilitate aparte a sufletului. Atunci când veneai la dânsul cu mustrare de conștiință și cu evlavie, te întâmpina cu mare cinste, oferindu-ți parcă un trofeu, când veneai înfumurat însă, te primea puțin distant, rece, în cazul în care scăpai nemustrat sau chiar alungat. Prin aceste experiențe cred că am trecut cu toții, cei care am fost ucenicii săi și percepeam în sinea noastră fiecare pricina care era înlăuntrul nostru. Astfel, de multe ori te verificai. Uneori și o privire mai rece, indiferentă a Părintelui era pentru noi un semnal de alarmă, că ceva pe undeva am greșit, însăși privirea Părintelui era un toiag de povățuire.

Părintele Justin nu încuraja o povățuire duhovnicească forțată, nu folosea rânduieli tipiconale, considera că mântuirea este în funcție de fiecare, și după cum fiecare om e diferit în felul său așa și pravila și canonul erau pe măsura și folosul fiecăruia. Folosea dragostea, iar nu constrângerea, rânduiala de colectiv o disprețuia, după cum disprețuia comunismul. Considera mai bună, cu toate riscurile de rigoare, pentru că sunt, o povățuire în libertate decât una înlănțuită de tăierea forțată a voii. Părintele se cobora la nivelul fiecăruia și vorbea pe limba fiecăruia, iar acesta era unul din darurile sale cele mai mari: arta povățuirii.

Tot la început auzisem de la mulți că Părintele Justin ar fi împotriva Rugăciunii lui Iisus și că nu recomandă această practică. Inițial când am auzit m-am tulburat puțin, deoarece eu îndrăgeam foarte mult această rugăciune și îmi doream să o dobândesc prin povățuirea Părintelui Justin, dar nu îndrăznisem să-i cer acest lucru, lăsând pe Dumnezeu să lucreze firesc aceasta, fără bravură și cutezanță. Auzisem chiar de un caz. Unul din monahii râvnitori din obștea de călugări, a mers la Părintele Justin să îl întrebe cu îndrăzneală necugetată: „Părinte, sfinția voastră aveți rugăciunea inimii?”. Părintele, în smerenia sa, i-a răspuns categoric: Nu! Auzind, monahul, dezamăgit conchide: „Atunci, Părinte, mă iertați, dați-mi blagoslovenie să plec să caut un duhovnic care are această lucrare a rugăciunii inimii”. Părintele nu s-a tulburat, l-a lăsat să plece și monahul a plecat, neînțelegând ceea ce de fapt trebuia să simtă – rugăciunea tainică, smerită a Părintelui Justin.

Chiar dacă înăuntrul meu simțeam că Părintele dobândise rugăciunea, vrăjmașul începuse să mă ispitească cu gânduri de neîncredere, dând crezare unor bârfe cărora le-am deschis urechea. Gândul de judecată spunea în sinea mea: „Dacă Părintele Justin are doar o lucrare făptuitoare, filantropică și nu este un practicant al lucrării isihaste, un lucrător al rugăciunii ce se zice cu mintea în inimă? Atunci eu pentru ce să mai stau aici?”. Dar cum îmi venea gândul, mă luptam să nu îl primesc și mă rugam Domnului să aibă milă de mine și să mă încredințeze într-un fel, ca să mă pot liniști, pentru că nu aveam liniște sufletească. Îmi iau inima-n dinți și mă hotărăsc să-i mărturisesc Părintelui Justin gândul de îndoială. Ajung așadar la spovedit, dar tot nu îndrăzneam să-i spun că l-am judecat. Deodată însă Părintele îmi spune foarte tăios: „Uite, eu îți dau ție următorul canon. Singura ta pravilă aceasta să fie: rugăciunea neîncetată, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa! Aceasta să o zici în tot locul și timpul, fie că te afli în chilie, fie că te afli în biserică, fie că ești în lume, în tren sau autobuz, în zarvă sau liniște, tu să zici neîncetat această rugăciune”. Eram distrusă, cum am putut să îl judec pe duhovnicul meu? Uite, cum m-a smerit Domnul! Și i-am mărturisit atunci Părintelui frământarea mea. Părintele a zâmbit, fără să se simtă deloc jignit, și totodată mi-a dat niște explicații prețioase referitoare la această lucrare.

Mi-a zis: „Rugăciunea lui Iisus este coloana vertebrală a monahului. Rugăciunea inimii este un dar, care nu se dă tuturor, ci doar unor temperamente și celor ce cer cu smerenie. Este nevoie și de un povățuitor cercat și care să fie în același duh cu ucenicul. Eu mă bucur tare mult când văd că mai sunt astfel de căutători, dar Rugăciunea lui Iisus nu este o dogmă – mirenii se pot mântui și fără ea. Iar dacă ai anumite stări mai deosebite nu le considera mai presus de fire, ci o normalitate. Starea fireasca a monahului este să fie într-o permanentă rugăciune. Într-o lume anormală există riscul să consideri mai presus de fire, stările firești. Roagă-te tot timpul și să știi că atunci când omul se crede mai așezat atunci e mai dezrădăcinat. Unora însă nu le recomand această rugăciune pentru că nu o înțeleg și nu știu să o spună. Ori cad în înșelări, neavând destulă atenție și smerenie, ori o spun într-un mod mecanic, ca pe o formulă și nu se folosesc. Ce rugăciune a inimii este aceea fără inimă? Rugăciunea inimii este orice rugăciune zisă din inimă. Rugăciunea inimii o poți dobândi în dar și printr-o stare permanentă de jertfă”.

Părintele Justin primise acest dar, Părintele Justin era el însuși o inimă de rugăciune ce ardea nestins de dragostea pentru oameni, încât până și în ultima clipă a vieții sale, cu trupul plin de răni și de suferință, uitând de sine, avea această frământare dumnezeiască: cine va încălzi inimile acestor oameni? Părintele Justin avea rugăciunea fierbinte care ajungea la Cer, avea rugăciunea pe care i-o asculta Dumnezeu și i-o împlinea. Părintele Justin a zburat la Cer cu inima bătând de rugăciune pentru cei rămași orfani de calda sa povățuire. A urcat cu el la Dumnezeu toată dragostea sa pentru noi, și dragostea știm că nu cade niciodată! Oare nu-l va asculta Domnul și acum pe Părintele Justin?

(Monahia Fotini)