Ascultați ce zice undeva Sfântul Ignatie Briancianinov: „Toată lucrarea cea trupească și duhovnicească ce nu are durere sau osteneală niciodată nu aduce roadă, căci Împărăția Cerurilor se silește, și cei ce se silesc o răpesc pe ea, înțelegând prin silire nevoința cea trupească cu durere”. Atunci când îl iubești pe Hristos, te ostenești, dar e o osteneală binecuvântată. Suferi, dar cu bucurie. Faci metanii, te rogi, fiindcă acestea sunt dor, dor dumnezeiesc. Și durere, și dor, și dragoste, și tânjire fierbinte, și fericire, și bucurie, și iubire. Metaniile, privegherea, postul sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăiești pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu ești silit.

Tot ceea ce faci ca și corvoadă naște un mare rău atât în ființă, cât și în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire. Osteneala cea pentru Hristos, dorul adevărat este iubirea lui Hristos, este jertfă. Așa simțea și David: „Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului” (Psalmul 83, 2).

(Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, p. 183)