A doua căsătorie – fie a cuiva rămas văduv, fie divorțat -  este tolerată doar ca ceva mai bine decât să „ardă”. Până în secolul al X-lea, o astfel de căsătorie nu era binecuvântată în biserică și, chiar astăzi, rămâne un impediment pentru intrarea în cler. De asemenea, rânduiala contemporană la a doua căsătorie arată limpede faptul că este admisă doar ca pogorământ. În orice caz, Scriptura și Tradiția sunt de acord asupra faptului că cei rămași văduvi trebuie să fie credincioși partenerului decedat, iar acest fapt este mai mult decât un „ideal”; este norma creștină. Căsătoria creștină nu este doar o unire sexuală pământească, ci o legătură eternă care va continua atunci când trupurile noastre vor fi „duhovnicești” și când Hristos va fi „totul în toate”.

(John Meyendorff, Căsătoria - perspectiva ortodoxă, Editura Renașterea & Editura Patmos, p. 26)