În ceea ce oamenii de știință numesc imaginarul religios cu perpetuă ciclicitate ca mod de receptare a realului vieții cotidiene, perioada cuprinsă între moartea pământească, pe Cruce, a Mântuitorului și Învierea Sa, urmată la 40 de zile de Înălțarea trupească în cer, de față cu apostolii, marchează un moment de maxim zbucium sufletesc al discipolilor noii credințe: Fiul Omului nu este văzut nici cu ei, pe Pământ, nici de-a dreapta lui Dumnezeu, în Ceruri. Moment de criză totală, de dezechilibru și probă de trecere prin deznădejde ca printr-o mlaștină sufletească a îndoielii, pe care ucenicii lui Hristos o trec cu greu și numai cu ajutorul apropiat al lui Iisus însuși, alăturându-se în chiar ziua învierii Sale și vorbindu-le celor doi, Cleopa și probabil Luca, în drumul lor debusolat spre Emaus, satul aflat «departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii» (Luca 24, 13). Distanța măsoară și îndepărtarea speriată de ceea ce fusese până cu o zi mai înainte toată nădejdea lor.

Cartea de ajutor a Părintelui Constantin Necula se cheamă În drum spre Emaus, numără 358 de pagini și a apărut în anul 2019, la Editura Agnos din Sibiu.

În vremuri de criză – și câte să mai fi rămas fără de criză vremuri în ultimul secol, darmite în ultimele noastre decenii? –, îndeamă pe bună dreptate Părintele Constantin Necula de la Sibiu: „să gândim împreună lecția Evangheliei pe drumul Emausului, un gând pentru a redescoperi valorile care cu adevărat ne țin vii în Ortodoxie”, socotind că nu atât de „exegeză” au nevoie credincioșii, cât de tâlcuirea duhovnicească a Cuvântului lui Dumnezeu: „Trebuie să vă spun de la început că nu vom gândi ca niște exegeți ai Noului Testament, ci, ca niște oameni care vor să cuprindă în cuvinte dragostea lui Dumnezeu pentru noi” (p. 7), cuvânt ce dezvoltă explicația anterioară despre alcătuirea acestei cărți de „meditații propuse de la microfonul Radio Trinitas”, ca pe: „Un soi de construcție-reconstrucție a exegezei, de dragul ascultătorilor” (p. 5).

Mărturisirea aceasta de repetată respingere a vreunui bănuit caracter strict exegetic al textului cărții: „trebuie să recunoaștem [...] că nu de exegeză avem nevoie în astfel de momente. Mântuitorul ne îndeamnă să stăm de vorbă despre dramele noastre. Să parcurgem împreună drumuri în care, atâta vreme cât Îl avem pe El partener, în ciuda faptului că ne este greu, se va așeza peste noi și lumina” (p. 10) – momente când chiar pentru apostoli „disperarea era mai mare decât credința!” – că avem nevoie de învățătura hristică pentru că: „viața nu se impune de la sine, ci este de fiecare dată o propunere pentru sufletul nostru obosit de deznădejde”, iar Părintele nu își poate reține exclamația mărturisitoare: „Ce lecție strașnică pentru orbeții lumii de astăzi!”(p. 11). Da, „lumea” care incendiază catedrale, profanează morminte, dărâmă cruci, prăbușește antispiritual mii de biserici cu veacuri de rugăciune în ele, cu nădejde, cultură și artă, cu tot... Așadar, net superioară exegezei îngrădite didacticist îi este mărturisirea ce ridică tâlcuirea duhovnicească a Evangheliilor și tuturor pildelor Scripturii la nivelul comunicării directe cu poporul credincios, ca un amvon al învățăturii de maximă democrație pentru oricine este apt și dispus să o primească. Mai mult decât o exegeză cărturărească, adresarea deschisă împlinește rolul unei mărturisiri hristologice fruste, aduse lexical în contemporaneitatea rostirii ei și conștiente de valoarea oralității textuale pe care o păstrează în scris și o cultivă după Modelul însuși, căruia Îi face slujire duhovnicească astfel, între oameni; cuvântările adunate în carte fiind, afirmă dintru început Părintele Necula: „Un soi de respirări, atinse de conjunctura cotidiană, de oboseală ori de surmenajul social al texturii de lumină din care se hrănește sufletul creștinului azi [...] încercând, pe cât posibil, să nu le ucid oralitatea” (p. 5). Oralitatea, o flacără vie cuprinzând poate, și neputința de a-l afirma deschis pe Unsul lui Dumnezeu în cultura română, atunci, în anul 1982, când îi apărea volumul de Respirări, de către autorul Antimetafizicei, redactată împreună cu Aurelian Titu Dumitrescu și apărută în 1985, poetul premiat cândva la Struga cu «Cununa de Aur» și ales, post mortem, la 1990, membru al Academiei Române – Nichita Hristea Stănescu.

Profesor de Omiletică și Catehetică, doctor în Teologie, îndrumător de doctorat și prodecan al Facultății de Teologie din Sibiu – Universitatea Andreiană de odinioară, prezent și foarte activ în viața publică misionară, conf. univ. dr. Constantin-Valer Necula e un sacerdot dedicat vieții culturale și iubit de tineri. Nu desconsiderându-l pe homo faber, dar înțelegând că înaintea aceluia se cuvine să fie așezat ontologic homo religiosus, ca unul ridicat în trezvie întru deosebirea duhurilor: „Ne căutăm de lucru. Suntem dispuși să mergem către țarina moștenirilor noastre de fiecare dată, în încercarea de a uita dramele pe care le parcurgem în viața de zi cu zi. Ce vă propunem, așadar, este ca, mergând cu Luca și Cleopa spre Emausul fiecărei întâlniri de viață pe care Dumnezeu ne-o propune, să ne întoarcem acasă cu gândul cel bun și Hristos real, împlinit în viețile noastre și întâlnit în viețile noastre. [...] De dragul aruncării noastre în muncă, spre a uita de Dumnezeu, Dumnezeu se aruncă pe calea vieții noastre pentru ca noi să nu facem din muncă o obsesie, ci să ne întoarcem tot timpul să vedem cu ochii deschiși larg prezența Înviatului în viața noastră” (p. 8), Părintele Necula militează ca maestru al oratoriei bisericești, întru înduhovnicirea aerului pe care contemporanii săi pot să îl respire ascultându-i meditațiile. Cu alte cuvinte, dependența de muncă a omului așa-zis workaholic se produce în dauna firii omenești, ignorând rugăciunea, contemplația, meditația, în dauna chiar a instinctului de a gândi... Modelul discursului nu e nici pe departe cel politic ori avocățesc ci, autentic imitatio – devotio moderna, cum spun frații catolici, își găsește prototipul în Hristos Învățătorul, numit rabi la vremea sa pământească.

Candoarea și tandrețea Părintelui – moștenite cum însuși mărturisește Sfinția Sa, de la acela care „i-a schimbat eternitatea și viața”, părintele Mihai Iosu (vezi Sorana Maier, Aniversare la 50 de ani, în Tribuna, Sibiu, 19. 07. 2020) –, cum și educația primită de la Mama răzbat în tipul de discurs cu totul particular ca formă și conținut, în modul abordării temelor și inteligența erudiției aplicate colocvial.

Frumusețea cuvântărilor transpuse în carte de Părintele Constantin Necula ține de aplecarea firească spre frumos a slujitorului Bisericii sale Ortodoxe, dublată de un remarcabil talent literar. Talent filocalic, îndrăznim a zice, apropiindu-l, în orizont și stil românesc, de splendoarea de orfevrier medieval creștin cu care marele și Sfântul nostru Voievod Matei Basarab (între anii 1512-1521) –, canonizat de Patriarhul Daniel, la anul 2008 și numit de Bogdan Petriceicu Hașdeu: «acest Marc Aureliu al Țării Românești, principe artist și filosof», totdeodată ctitor al Bisericii Curtea de Argeș, își împodobea rostirea din Învățăturile către fiul său Teodosie Voevoda. Cu precizarea că, pe măsură ce vremea trece, învățăturile-tâlcuiri ale Părintelui Necula se adresează norodului întreg ce știe astăzi carte, deși, la origine, ele au fost difuzate ca „meditații” pastorale, difuzate de la microfonul Radio Trinitas, postul de radio al Patriarhiei Române, iar lexicul și ancorările în contemporaneitate aduc un plus de vivacitate și simpatie a receptării la toate nivelurile de percepție a mesajului rostit, cu precădere adresate celor încă în formare: tinerii ascultători/cititori. Dar neocolindu-i nici pe tinerii la suflet și cu părul cărunt, mai mult ori mai puțin ateizați în epoca trecutului comunist, ori în degringolada păgânismului actual. Să amintim aici, spre edificare, numai câteva teme-titluri ale capitolelor-meditații alcătuind această minunată carte a însoțirii noastre de cuvântul Părintelui Necula, spre a învăța cu toții să vedem prezența de-a pururi lângă noi, zi de zi, a Mântuitorului lumii: Taina vederii lui Dumnezeu, Ce mai înseamnă să fii creștin azi..., Modul în care ne vede Hristos vocația, Nădejdea Crucii, Cea mai mare poruncă din lege, Nerisipirea în Hristos, Taina riscului de a fi omul lui Dumnezeu. S-ar cuveni să le reproducem pe toate, spațiul nu ne permite. Nu uităm: textele sunt cuvântări radiofonice, câte una de patru minute, potrivit formatului, notate în carte cu cifre romane. Părintele mărturisea că a vrut, în tinerețe, să facă jurnalismul. Tâlcuirea faptelor vieților noastre, a faptelor în care Iisus Dumnezeu Ziditorul și persoană a Sfintei Treimi ne este partener chiar dacă noi nu-L știm vedea, auzi, simți, nu-L știm apropia de bietele noastre făpturi – rătăciți cum Cleopa și Luca pe drumul spre Emaus – este chiar jurnalismul pe care preotul Constantin Necula îl practică permanent. Jurnalismul acesta duhovnicesc confirmă, de fapt, apostolatul intermediat de chiar mediile de comunicare în massă: ziar, carte, revistă, post de radio, televiziune și film – transformate, adaptate, transfigurate toate în pridvor bisericesc și folosite ca atare întru dobânda duhovnicească, adică spiritual-sufletească înălțătoare a semenilor. Unul din multele bune îndemnuri din cartea despre „lecția Emausului”, cel desprins din capitolul Legea Ierihonului; râvna vameșului bogat Zaheu de a-L vedea pe Hristos și de a se face văzut de El: „Un om care se urcă într-un copac să-L vadă pe Cel care a făcut copacii, să-L vadă pe Cel care a creat pământul și cerul. Să te bagi în față la Hristos, noi, care ne-am obișnuit să ne băgăm în față la toate celelalte! Mai ales dacă ai o funcție publică, așa cum avea acesta de vameș, măcar un post politic dacă am putea prinde să ne vadă Dumnezeu. Or, omul acesta pricepe: ca să te vadă Dumnezeu, trebuie să te vadă pe tine Dumnezeu, nu trebuie să fie ajutat. Nu trebuie să fie ajutat să te vadă, ci tu să-L ajuți pe Dumnezeu să te vadă!” (p. 279). Nu e o invitație plină de farmec? Învățătura despre comportamentul lui Zaheu ne este explicată cum unor copii cu privirile încă tulburi, prin apele încă nelimpezite ale înțelegerii: „Bogat fiind, putea să plătească o porțiune liberă de drum. Vameș fiind, putea să-L oprească în numele autorității sale vamale pe Hristos. Dacă ar fi fost ateu ori ultra-umanist, vameșul cu siguranță că L-ar fi controlat financiar pe Hristos, cum stă cu banii strânși prin cetățile celelalte și cât costă o minune la El. Dar vameșul acesta e cu totul special. El aleargă înainte și știe bine de ce o face!” (p. 278). Nu e cuceritoare dojana blând-lămuritoare dar intransigentă, aducerea pilduitoare a moralei creștine în orizontul de înțelegere al orișicui?

E bucurie să citești o întreagă carte presărată cu astfel de desfătări spirituale, cu asemenea povețe bucuroase și pline de lumină. Iar Părintele Constantin Necula, autor de nenumărate cărți bisericești, duhovnicești, mai scrie și despre cărțile altora, zilnic, în cotidianul TRIBUNA de la Sibiu, câte o „Picătură de carte”. Vorbește la radio. Apare la televizor. E foarte prezent în viața cetății, în viața familiei și în viața familiei mari care este Biserica, apoi și în Școala Bisericească. Prea multe oportunități? Pe unii „atei ori ultra-umaniști” omniprezența Părintelui Necula îi exasperează. E bine că avem, cât avem, asemenea oameni, cu atâta râvnă în propovăduirea Iubirii de oameni – luminoasa taină a Mântuirii!

Părintele Necula, totdeodată cronicar cu glas înalt ca de Botezător Ioan al zilelor noastre, ne reînvață în predica sa radiodifuzat-editată în format letric virtuțile creștine la început de mileniu ateizat forțat: bunătatea, milostenia, iubirea și nu în ultimul rând smerenia: „Într-o lume în care îi disprețuim pe ceilalți că n-au banii noștri, casa noastră, cariera noastră, cultura noastră, aerele noastre, eșichierul nostru politic desfășurat din stânga în dreapta, de nu mai știe nimeni în ce parte stăm, deci în lumea aceasta în care disprețul este motorul ce ține lumea, Hristos vine și ne atrage atenția că singura combustie prin care putem să urcăm culmile Triodului este smerenia adâncă și respectul pentru efortul celuilalt” (p. 284).

Citiți cartea În drum spe Emaus, citiți cărțile Părintelui de învățătură Constantin-Valer Necula de la Sibiu; ascultați cu atenție cuvintele sale inspirate, înțelepte, pline de miez, ce se-apleacă spre toți! Vă veți regăsi deplin ca oameni, frumoși la chip și asemănare.

(Mihai Posada)

Sursa: tribuna.ro