Cu ceva ani în urmă, un preot mi-a povestit cum, aflându-se spre finalul Postului Mare, a auzit-o pe soţia sa spunând că abia aşteaptă să vină Sfintele Paşti pentru a mânca o bucată de cozonac. Replica prietenului meu a fost promptă: "În loc să te bucuri de Învierea Domnului, de această sfântă sărbătoare, ţie la mâncare ţi-e gândul? De asta aştepţi tu Paştile?" Şi poate că ar fi rămas aşa, oarecum suspendat, dialogul celor doi soţi, dacă de faţă nu ar fi fost un tânăr teolog care, cu o candoare specifică unei inimi de copil, îl interpelează prompt pe părinte: "De ce o amărăşti pe soţia ta? Nu vezi că tu nu ai bucuria pe care ea o are aşa, simplu, gândindu-se la cozonacul de Paşti? Ce-i mai important, să ai pretenţia că simţi şi gândeşti teologic praznicul sau să trăieşti orice bucurie pe care ţi-o aduce sărbătoarea, fie ea şi generată de bucatele ce se pot mânca la sfârşitul unui post?" S-a smerit atunci părintele şi şi-a asumat întrutotul morala, care ar suna cam aşa: "E mai bine să fii onest şi să te bucuri chiar şi de lucrurile materiale decât să tinzi, în mod artificial, pe înălţimi spirituale percepute prin ochiul raţiunii, nu prin cel al inimii".

Mi-am adus aminte de această întâmplare, deşi au trecut de atunci aproape 15 ani, în momentul în care am lecturat o carte oarecum inedită: "Mâncăruri de sărbători", publicată de doamna Garoafa Coman la Editura Bizantină. Cartea a fost lansată ieri, la Librăria Doxologia din Iaşi, eu fiind invitat să rostesc, cu acest prilej, câteva cuvinte din perspectiva teologului, în completarea unei prezentări, cea de specialitate, a prietenului Marius Cristian, editorul "revistei virtuale de gastronomie reală" de la costachel.ro. Dacă ne-am obişnuit, după 1990, să găsim multe cărţi care să includă reţete pentru perioadele de post (chiar d-na Coman fiind autoarea unui volum, "Mâncăruri şi dulciuri de post", care a cunoscut mai multe ediţii), despre bucatele din sărbătorile creştine parcă nu prea am auzit şi, în orice caz, nu ca fiind preocuparea cuiva din Biserică. Un soi de jenă, probabil, ca şi cum ar fi o impietate să vorbeşti de altfel de bucate decât de cele de post, a făcut ca mesele de sărbători să fie inspirate de specialişti care nu iau în calcul dimensiunea religioasă a momentului, ci aspectul festiv, pur gastronomic. Doamna Garoafa Coman şi-a asumat, iată, această misiune, propunând pentru 12 praznice împărăteşti câte 12 meniuri posibile (şi accesibile gospodinelor de azi).

Mergând pe firul păţaniei relatate la începutul articolului, sunt convins că există şi acum voci care consideră că nu e deloc "duhovniceşte" a vorbi de cozonac în timpul postului (cu atât mai puţin de tobă, lebăr, salată brăduţ cu jambon, caltaboşi, sarmale, cârnaţi ca la Putna sau de plăcintă cu brânză dulce - pentru a aminti o parte dintre posibilele bunătăţi ce se pot găti pentru apropiata sărbătoare a Crăciunului şi pe care le-am găsit menţionate ca atare la pagina 44 a volumului "Mâncăruri de sărbători"). Dimensiunea unei sărbători nu este dată doar de asceză, de înfrânarea ce are, între altele, şi rolul de a ne pregăti spre a o întâmpina, ci şi de bucuria unei mese în familie, cu cei dragi, care urmează imediat după Sfânta Liturghie. De altfel, încă de la începuturile creştinismului, Liturghia era strâns unită cu acele agape frăţeşti, în care toţi cei care se împărtăşeau din Trupul şi Sângele Domnului luau împreună masa, fiecare contribuind după posibilităţi la festin. Mântuitorul Însuşi a instituit Taina Sfintei Euharistii în cadrul unei cine, numită, de aceea, Cina cea de Taină. Iar Împărăţia cerurilor a asemănat-o cu "o cină mare" la care Dumnezeu "a chemat pe mulţi" (cf. pildei care se va rosti mâine în bisericile ortodoxe, de la Luca 14, 16-24) sau cu o nuntă (Matei 22, 2). Aşadar, nu poţi avea idee despre cum va fi în Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu ai participat niciodată la o nuntă sau la un ospăţ mare. Iar la fiecare dintre aceste două evenimente, bucatele sunt dintre cele mai alese, gătite cu multă grijă şi şi de o mare varietate. Încât ar fi nu doar o ipocrizie, ci şi o atitudine păgubitoare teologic să căutăm a vorbi public doar despre meniuri de post şi să evităm a vorbi despre masa bogată pe care ne străduim fiecare a o avea de sărbători.

Preotul – bucătar al Cinei celei de Taină

Doamna preoteasă Garoafa Coman, cu sprijinul familiei, a ales să lepede această reţinere pseudo-duhovnicească şi ne oferă pe parcursul a peste 200 de pagini, integral color, reţete româneşti, bogat ilustrate cu imagini extrem de grăitoare. În prefaţa la această carte de bucate ce aparţine soţului autoarei, Părintele Profesor Constantin Coman, ni se oferă perspectiva creştină corectă asupra acestui adevărat festin ce survine mai ales marilor sărbători creştine, cum este şi Crăciunul: "Masa de sărbătoare, deşi este foarte bogată, nu este asociată niciodată cu lăcomia şi nici cu risipa, ci este asociată cu sărbătoarea însăşi, cu bucuria spirituală. Aceasta pentru că are un profund temei şi argument spiritual, fiind articulată sărbătorii şi motivată ca atare. Bogăţia mesei nu este pur şi simplu înspre săturare, ci înspre cinstirea sărbătorii."

Revenind la caracterul de Cină al Sfintei Liturghii, ne putem reprezenta rânduiala acestei sfinte slujbe şi în termeni de ordin gastronomic. Preotul ar avea, astfel, misiunea bucătarului care, la proscomidiar, adică în bucătărie, găteşte Mielul care se junghie (agneţul), dimpreună cu toate cele care "îl garnisesc", scoase din celelalte patru prescuri, dar pregăteşte şi băutura ce se va servi (vinul şi apa ce se pun în sfântul potir). Apoi, aceste daruri sunt aduse  pe sfânta masă, care este, în acelaşi timp, şi cuptor în care se "ard", la flacăra Duhului Sfânt, pâinea şi vinul ce vor deveni Trupul şi Sângele Domnului, dar este şi masa festivă la care primim sfintele bucate (euharistia). După ce se împărtăşesc (se hrănesc) toţi cei chemaţi spre aceasta, se adună toate rămăşiţele într-un loc (adică părticele de pe sfântul disc se pun în potir) şi se duc din nou la "bucătăria" proscomidiarului, spre a fi consumate şi spre a fi spălat, cu multă grijă, vasul din care se consumă tot, până la ultima firimitură şi picătură, tot aşa cum o mâncare gustoasă şi un vin bun sunt devorate de meseanul mulţumit şi mulţumitor.

Nu e nimic prozaic în toată această descriere, căci solemnitatea săvârşirii Sfintei Liturghii nu trebuie să aibă nuanţe înfricoşătoare sau cu totul străine preocupărilor omeneşti, ci ea are nevoie a intra într-un firesc al împreună cinării cu Dumnezeu. Altminteri, există riscul de a transforma Liturghia într-un soi de spectacol sacru sau într-un ritual accesibil doar celor aleşi (sau "vrednici" să se împărtăşească), în loc de a o înţelege ca pe şansa de a răspunde chemării pe care ne-o adresează Dumnezeu: "Veniţi, că, iată, toate sunt gata" (Luca 14, 17). Aşa cum nu refuzăm o masă bogată, când este pregătită cu multă dragoste de mamele, soţiile, bunicile sau fetele noastre, tot aşa să nu refuzăm chemarea către euharistie (precum au făcut cei din pilda celor chemaţi la cină, care aveau griji mai importante decât a răspunde unei invitaţiii la masă). Suntem chemaţi a deveni familiari, chiar intimi cu Domnul, prin analogie cu intimitatea care se creează atunci când iei masa cu cineva. E un exerciţiu pe care dacă nu-l facem de pe acum, ne va fi greu, dacă nu chiar imposibil, să-l facem la a doua venire a Mântuitorului. Atunci, când va fi "cer nou şi pământ nou" (Apocalipsa 21, 1), cele două mese, Cina cea de Taină şi masa (agapa) de după Liturghie, vor deveni, în sfârşit, una singură, după cum una vom fi şi noi, în jurul aceleiaşi mese. Aşa cum încă în post fiind, pregătim bucatele pentru momentul sărbătorii, tot aşa, pe pământ fiind, ne pregătim deja pentru masa luată în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa cum drumul spre sfânta masă trece prin proscomidiar, putem spune că drumul spre Împărăţie trece prin bucătărie. S-aveţi pofta cea bună! (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)