Sufletul uman este o enigmă, un mister negrăit și nu doar pentru cei din afara lui, ci chiar pentru omul însuși. Atunci când este sufletul sănătos, omul urcă spre Dumnezeu, pe calea faptelor bune, și comunică, prin intermediul rugăciunii, cu El. Aceasta este starea firească, normală, de sănătate a sa. Însă nu puține sunt cazurile în care sufletul este bolnav. La boala sa contribuie schimbările majore ale lumii contemporane, cărora acesta nu reușește totodeauna să le țină piept, însă adevărata sa boală o constituie păcatul și numeroasele forme pe care le îmbracă acesta în patimile cele ucigătoare de suflet.
În astfel de situații, el trebuie susținut și ajutat de familie, de prieteni, dar în mod deosebit de persoane cu pregătire de specialitate, în mod deosebit medici și preoți. În Epistola către Iacov, aflăm: „Este cineva bolnav, între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui“ (Iacov 5, 14-15).
Există în societatea românească o tendință exclusivistă, care se manifestă și în această privință. Fiecare să își caute de ale sale. Preotul de cele religioase, medicul de cele specifice pregătirii și jurământului depus. Or, se scapă din vedere un lucru foarte important, și anume faptul că omul este alcătuit din trup și suflet, că disfuncțiile unuia îl îmbolnăveșsc și pe celălalt, după cum redarea sănătății cuiva nu înseamnă a fi externat cu simptome ameliorate ale bolii sale somatice, ci a-l trimite acasă, în societate, în familie, și cu sufletul vindecat. În Occident, a fost de mult timp depășită viziunea mecanică asupra omului, optica materialistă asupra bolii, printr-o concepție integralistă, unitară, holistă, potrivit căreia adevărata vindecare înseamnă deopotrivă tratarea suferinței fizice, dar și întărirea psihicului celui suferind.
În plin an 2010, am cunoscut încă persoane cu pregătire avansată în domeniu, care, tributari unei formații vechi, considerau că sufletul este o formă de manifestare a materiei, că de viața sa se ocupă psihologia sau psihiatria, iar preoții ar face bine să își caute de cele popești.
Voi încerca să ofer, în continuare, trei argumente în favoarea solicitării sprijinului și ajutorului unui duhovnic, în stările de boală sufletească, chemarea preoților Bisericii și invocarea tămăduirii din partea lui Dumnezeu.
Mai întâi de toate, este bine de menționat faptul că Biserica Ortodoxă dezvoltă poate cea mai frumoasă învățătură despre rolul medicului în lume și în viața aproapelui său, spunând că Dumnezeu lucrează prin oameni. Face minuni și direct, nemijlocit, dar de cele mai multe ori Se face cunoscut și apropiat ființei umane prin realități sau persoane similare ei, pe care să le poată primi și înțelege. Dumnezeu lucrează printr-un învățător „cu chemare“, printr-un profesor dăruit, printr-un preot de vocație, printr-un medic bun, prin oricine îi ascultă și împlinește voia. Fiecare dintre aceștia sunt slujitori sau ucenici ai Domnului, care propovăduiesc și lărgesc în lume opera de iubire a Sa. În credința ortodoxă, medicul este considerat mână întinsă a lui Dumnezeu asupra lumii, persoana prin excelență prin care Dumnezeu Se milostivește asupra ființei umane, ridicându-i boala și ușurându-i suferința.
O dimensiune fundamentală a sufletului uman o constituie religiozitatea. Și, precum au demonstrat studiile de ultimă oră, credința face parte din însăși structura sau arhitectura sufletească a omului. Lipsit sau privat de sentimentul sacrului, omul nu mai este om în adevărsatul sens al cuvântului, nu își mai arată demnitatea și vocația sa înaltă, ci se transformă într-o sumă de funcții, aparate și mecanisme. Multe din frământările și întrebările sale existențiale sunt legate de credință, de viață și de modul dobândirii fericirii, de realitățile de după încetarea vieții biologice. Și întrucât acestea se circumscriu cel mai firesc domeniului religiosului, răspunsurile fundamentale la toate aceste întrebări i le poate oferi credința.
Pe de altă parte, fără a insista doar asupra anamnezei, asupra trecutului bolii, spovedania este îndreptată spre viitor. Ea nu îl privește pe om din perspectiva unui trecut de care singur se rușinează și a cărui rememorare îi provoacă adeseori suferință, ci îl privește din perspectiva viitorului. Nu îl judecă după păcatele în care a trăit, după intensitatea iadului în care se află, ci ca pe o ființă în permanentă mișcare, în urcuș, dar și coborâș, într-o epectază sau un progres neîncetat. Nu din perspectiva a ceea ce a fost și a ceea ce este, cât mai ales a ceea ce este chemat să devină, nu din felul în care se vede el pe sine sau îl văd alții, ci din modul în care îl vede și îl vrea Dumnezeu. Or, El nu ne-a făcut spre pieire și osândă veșnică, ci spre viață deplină și fericire nepieritoare.
Dar, în același timp, spre deosebire de terapii și terapeuți, care sunt produse elaborate ale minții umane, spovedania merge mult mai departe. Ea este dialogul omului cu Dumnezeu, purtat prin intermediul preotului duhovnic. Puterea în numele căreia lucrează acesta, sfătuiește și vindecă, nu este una pur omenească, ci este puterea lui Dumnezeu, prezent în scaunul spovedaniei, în chip tainic. Pentru creștinul adevărat, părintele său duhovnicesc constituie vocea lui Dumnezeu făcută auzită în sufletul său. De aceea, cuvântul acestuia are putere multă, cade în sufletul său ca o profeție, ca un adevăr revelat.
Și tot așa, dezlegarea pe care el o primește la sfârșitul spovedaniei sale nu este o încurajare umană cum că starea sa s-a mai ameliorat, dar mai este nevoie de câteva ședințe, că se află pe calea cea bună și că mai este încă destul loc de progrese, de consiliere și autocontrol, ci este un cuvânt proclamat cu autoritate divină, a preotului hirotonit și hirotesit. De aceea, orice credincios care a venit la spovedanie cu gândul sincer de a-și ușura sufletul de păcatele care îl apăsau și îi întunecau viața, care se mărturisește înaintea preotului ca în fața lui Dumnezeu și își propune să își schimbe în bine existența, în momentul în care se ridică din fața icoanei simte real dezlegarea de păcatele sale și ajutorul lui Dumnezeu spre toată lucrarea cea bună. Se înalță un alt om.