Ce a făcut fratele fiului risipitor? De ce nu s-a dus să întrebe pe tatăl: „Tată, ce înseamnă asta?” Nu avea dragoste pentru tatăl, sau încredere, aşa cum fiul risipitor avusese încredere când căzuse mai jos decât toate: „Mă voi întoarce către tatăl meu. Cum? Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu, dar o să-i spun: Argat îţi sunt; decât să lucrez ăstuia, ţie îţi voi lucra, şi dă-mi plata mea, şi îţi voi mulţumi din toată inima.” Fratele fiului risipitor se duce la un slujitor şi îl trage de limbă: „Ce s-a întâmplat?” „A,” zice, „frate-tu a venit înapoi teafăr ” Ce ştie slujitorul despre acela? Tatăl este cel care are gingăşia şi durerea pentru fiul care s-a pierdut; fiul căruia i-a dat liber avuţia, ştiind cine este, şi totuşi l-a lăsat. Acel tată este însuşi Dumnezeu, cu Adam. Şi tatăl, prin gingăşia şi dragostea lui, a putut să nască în acel fiu risipitor încredere la sfârşitul rătăcirii lui, ca să vină către tatăl şi să ceară mântuire. Şi iată ce mântuire i-a dat, că el venea ca argat, şi acum tatăl l-a făcut mai presus decât toţi, că îi dă şi cunună, şi inel, şi aşa mai departe.

Dacă fratele fiului risipitor s-ar fi dus la tatăl, tatăl i-ar fi spus nu că „a venit teafăr şi ne bucurăm,” aşa cum a spus servitorul. Servitorul numai asta vedea, numai asta înţelegea; tatăl i-ar fi spus: „Fiule, în primul rând, n-ai de ce să fii gelos. Tu întotdeauna cu mine eşti, şi nu numai viţelul cel îngrăşat, ci tot ce este al meu, al tău este.” Şi Părintele Sofronie adăuga: „Aici este Dumnezeu care vorbeşte lui Adam: ‘Tot ce este al meu este al tău’ - nu ca Irod, care a făgăduit până la jumătate din împărăţie. Dumnezeu făgăduieşte toată împărăţia şi pe El însuşi lui Adam.” Şi zice: „Fratele tău nu atâta că a venit teafăr, dar că era pierdut şi s-a găsit, că era mort şi a înviat!” Vedeţi care este gingăşia dragostei părinteşti! Nu ca a robului.

Şi noi, ca duhovnici, să fim părinţi, şi nu robi; să fim păstori buni, şi nu „năimiţi”, în lucrarea cea dumnezeiască şi înfricoşată încredinţată în mâinile noastre. Şi deci, cunoscând din păcatele noastre, haideţi prin „sfânta meşteşugire” să punem întru zidire experienţa noastră nefericită, întru zidirea noastră şi a aproapelui. Nu ştim noi ce este ruşinea? Nu ştim noi ce este frica? Şi când vine un sufleţel la noi, orişicine ar fi, cât de păcătos să fie, nouă să ne fie frică pentru el, noi să ne biruim ruşinea pentru el, îngăduind acestui suflet să se dezbrace ca Adam, care era gol înaintea lui Dumnezeu, şi ca sufletului acestuia gol înaintea noastră să nu-i fie ruşine, fiindcă noi avem destulă dragoste să-l îmbrăţişăm urâţit, gol, ruşinat. Şi în gingăşia acestei dragoste, sufletul care vine la noi poate să se dezvăluie fără frică, fară pericol. Şi când se dezbracă sufletul înaintea noastră, orişicine ar fi, să îngheţăm de frică înaintea lui Dumnezeu, că acum avem lucruri foarte gingaşe în mâinile noastre, acum fiecare mişcare poate să însemne viaţă sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu, pentru un dumnezeu care, în felul acesta, este în mâinile noastre - un dumnezeu în facere este în mâinile noastre.

Ce vom răspunde dacă pe acest dumnezeu îl vom preface în drac prin brutalitatea noastră, prin nechibzuinţa noastră?

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002; pp. 41-42)