De duhul unei forţe grandioase sunt pătrunse masivele montane învăluite de nori întunecaţi şi valurile oceanului bântuite de furtună, care năpădesc asupra stâncilor de pe ţărm.

Duhul veşniciei şi al nemărginirii se revarsă în sufletele noastre de la miliardele de stele ale cerului nopţii.

Câtă bucurie şi pace ne aduc culorile blânde ale răsăritului şi câmpiile şi lacurile învăluite de lumina lunii! Natura vădeşte valoarea supremă a frumuseţii morale şi repulsia faţă de urâţenie în ochii blânzi şi curaţi ai oamenilor buni, în înfăţişarea respingătoare a răufăcătorilor şi a infamilor. Şi dacă aceasta este într-atât de evident, atunci în aceste forme ale frumuseţii şi ale urâţeniei morale noi percepem în mod real iradierea duhului frumuseţii şi a duhului răutăţii, care influenţează inimile noastre.

Aşadar nu suntem oare îndreptăţiţi să afirmăm că la baza acelor profunde percepţii duhovniceşti pe care le primim de la frumuseţea sau urâţenia formelor lumii anorganice stau influenţe, proprii întregii naturi, care acţionează asupra noastră, în chip asemănător energiei duhovniceşti?

Nu este important că materia amorfă nu produce nicidecum asupra noastră impresia ordinii duhovniceşti, ci este important că Duhul e asociat cu forma. Noi vorbim despre faptul că Duhul orientează dezvoltarea corpurilor omeneşti în forme corespunzătoare. Acum vom spune că prin contribuţia creatoare a Duhului se creează şi formele lumii anorganice, toate formele creaţiei. În acea acţiune profund duhovnicească, chiar interacţiune morală, pe care o produce asupra noastră frumuseţea naturii pătrunse de energie duhovnicească, trebuie să vedem ţelul şi însemnătatea frumuseţii. Dacă creaţia ar fi fost ceea ce îşi închipuie materialiştii, atunci în ea nu ar fi existat frumuseţea formelor create de către Duhul.

(Sfântul Luca al Crimeei, Puterea inimii, Editura Sophia, Bucureşti, 2010, pp. 70-71)