Sfântul Arhiepiscop Luca, purtând numele de mirean de Valentin al lui Felix Voino-Iasenețki, s-a născut la 14/ 27 aprilie 1877, în orașul Kesț, vechiul Ponticap, așezământul Milisilor, care se află la capătul estic al peninsulei Crimeea[1].

Tatăl lui Valentin, un om de o curăție sufletească uimitoare, era romano-catolic foarte evlavios: mergea întotdeauna la biserică și se ruga îndelung acasă. Mama, ortodoxă, se ruga acasă cu osârdie, dar la biserică, după cât se pare, nu mergea niciodată, din cauză că se smintise de lăcomia preoților și certurile dintre dânșii[2].

În anii copilăriei, Valentin a manifestat talent pentru pictură, astfel că învăța la gimnaziu și studia în paralel și la Academia de Arte din Kiev. Pictura îl atrăgea ca un magnet și, terminând gimnaziul, a hotărât să studieze la Academia de Arte din Sankt Petersburg. În această perioadă, credința lui a început să se manifeste puternic. În fiecare zi, vizita Lavra, precum și alte biserici din Kiev, și picta oamenii în timp ce se rugau sau făcea schițe ale pelerinilor evlavioși[3].

Însă neliniștile interioare nu au încetat să-l chinuie. Așa cum singur mărturisește, „în acea vreme, am căpătat o atracție pătimașă față de învățătura lui Lev Tolstoi și am devenit, se poate spune, tolstovist înrăit: dormeam pe podea, întins pe covor, iar vara, mergând la vila de la țară, coseam iarbă și secară cot la cot cu țăranii.” Însă, în scurt timp, după ce citește lucrarea interzisă a lui Tolstoi, În ce constă credința mea, ajunge la concluzia că „Tolstoi este un eretic, foarte îndepărtat de creștinismul autentic”[4].

În paralel cu studiile și căutările lui, cerceta cu deosebită sârguință Sfânta Scriptură. Multe locuri din Evanghelie îl fascinau și le sublinia cu cerneală roșie, dar nimic nu se putea compara cu impresia adâncă pe care i-a provocat-o pasajul de la Matei 9, 36-38: „Inima mi-a tresărit și am rostit în șoaptă: O, Doamne! Îți lipsesc lucrătorii? Mai târziu, când am devenit unul dintre lucrătorii viei Domnului, eram sigur că acest text din Evanghelie a fost prima chemare a Domnului ca să mă dedic slujirii Lui”[5].

Odată intrat la Facultatea de Medicină a Universității din Kiev, capătă un interes enorm pentru anatomie și, deja din anul II, colegii hotărâseră că va deveni profesor de anatomie, fapt care se va împlini 20 de ani mai târziu. În anul III, este ales șef de an, examenele și le susține cu note maxime și primește diplomă de merit. După momentul primirii diplomelor, Valentin este hotărât să devină medic de țară, pentru a da ajutor oamenilor sărmani, iar colegii exclamă, uimiți: „Cum, dumneavoastră să fiți medic de țară?! Doar sunteți savant de vocație!”[6].

Înainte de a ajunge să fie repartizat ca medic comunal, izbucnește războiul ruso-japonez. Tânărul medic s-a oferit să slujească voluntar în detașamentul Crucii Roșii, iar la 30 martie 1904, pleacă spre Orientul Îndepărtat, călătoria cu trenul durând o lună de zile. În orașul Țita, unde a lucrat ca chirurg într-un spital militar, o va cunoaște pe Ana Vasilevna Lanskaia, fiica administratorului unui sat ucrainean, care lucra acolo ca infirmieră și care urma să-i devină soție. Înainte de sfârșitul războiului, Valentin a fost numit în postul de medic în orășelul Ardatov, din regiunea Sibirsk, oraș ce se afla în apropie de Sarov, locul unde s-a nevoit Sfântul Serafim[7].

În anul 1909, va pleca singur la Moscova pentru a-și lărgi studiile și a elabora teza de doctorat, familia lăsând-o cu rudele[8]. La Moscova, lucrează și ucenicește în clinica de chirurgie a profesorului Diakonov, care îi permite să lucreze la metoda anesteziei locale, pe care s-a străduit s-o perfecționeze, prin diverse cercetări. Prin metoda lui a făcut 538 de operații de mare succes, la numai 33 de ani[9].

În anul 1916, pe când locuia la Pereiaslav, își susține la Moscova teza de doctorat despre anestezia regională, pentru care va primi din partea Universității din Varșovia importantul premiu Hoinațki, în valoare de 900 de ruble aur[10].

Valentin, devenit medic-șef în Tașkent, va fi arestat de către bolșevici, iar această veste dureroasă va ajunge și la familia lui și va zdruncina ireversibil starea de sănătate precară a soției Ana, care se va săvârși din viață[11].

Mulți au considerat că moartea soției a fost motivul pentru care a îmbrățișat credința, la scurt timp luând hotărârea de a se preoți, dar, se pare, că această decizie s-a plăsmuit în el de multă vreme și a crescut în ritmul concepției lui religioase. Valentin Felixovici era un om cu o curăție desăvârșită a sufletului, era la fel de sever și neclintit atât în ținerea poruncilor Ortodoxiei, cât și în instaurarea adevărului științific[12].

La 26 ianuarie 1921, doctorul Valentin este hirotonit diacon de către arhiepiscopul Inochentie de Tașkent și Turkistan, iar o săptămână mai târziu, la praznicul Întâmpinării Domnului, este făcut preot[13]. Părintele Valentin a primit crucea preoției într-o perioadă foarte dificilă. A rămas director al Spitalului General din Tașkent, opera în fiecare zi, preda cursuri la Școala de Medicină întotdeauna îmbrăcat în rasă și purtând crucea. Duminica și în zilele de sărbătoare slujea în catedrala din Tașkent, iar episcopul Inochentie i-a îngăduit să predice și să organizeze adunări cu credincioșii, unde discuta despre problemele credinței, criticând în special materialismul și ateismul[14].

În vara anului 1922, o grupare schismatică, „Biserica vie”, susținută de serviciile secrete, își alege propriul episcop pentru Tașkent, iar arhiepiscopul Inochentie este nevoit să plece la Moscova, cu gândul de a se refugia la Mănăstirea Valaam, plan care nu-i reușește și ajunge, în cele din urmă, în satul natal. La Tașkent, sosește episcopul exilat al Ufei, Andrei, care primise acordul din partea Patriarhului Tihon al Bisericii canonice, acum greu încercată de pe urma prigoanei, să aleagă și să hirotonească episcopi. Părintele Valentin este tuns în monahism de către episcopul Andrei, primind numele Sfântului Apostol și Evanghelist Luca. La data de 18/ 31 mai 1923, noul ieromonah Luca va fi hirotonit arhiereu în localitatea Samarkandi de către doi episcopi exilați, Daniil Bolhov și Vasile Suzdal, iar Patriarhul Tihon „a fost de acord și, fără nicio șovăială, a declarat-o legală.”[15].

În seara zilei de sâmbătă, 9 iunie 1923, în jurul orei 23:00, vlădica Luca este arestat de doi comisari bolșevici, reprezentanți ai serviciilor secrete: „Astfel au început pentru mine cei unsprezece ani de închisoare și exil.”[16]. În decembrie 1923, în timpul șederii la închisoarea Taganka, din Moscova, sunt formate grupuri de deținuți pentru a fi deportați în Siberia[17], iar la jumătatea iernii anului 1924, ierarhii exilați vor ajunge în orașul Eniseisk[18]. Urmează un martiriu înfricoșător odată cu călătoria la Cercul Polar de Nord, în condiții atmosferice îngrozitoare[19]. La sfârșitul lui ianuarie 1926[20], se reîntoarce în sfârșit la Tașkent la familia și enoriașii săi și va sluji la Biserica Sfântul Serghie de Radonej, fără a mai primi vreun loc la Facultate[21]. În 1927, îi este acceptată demisia din treapta episcopală și își depune actele pentru pensionare[22].

Pe 23 aprilie 1930[23], slujește pentru ultima dată în Biserica Sfântul Serghie, care va fi arsă în timp ce episcopul Luca va fi arestat și va sta în închisoare pentru a treia oară[24]. Pe 13 iunie 1930, i se aduce la cunoștință actul de acuzare (uciderea profesorului Mihailovski), pe care-l respinge și declară greva foamei[25]. La sfârșitul anului 1933, este lăsat liber și pleacă la Moscova, dar toate ușile la care bătea au rămas închise, ca urmare a acceptat sfatul unuia dintre arhierei de a merge în Crimeea[26].

În toamna anului 1934, după zece ani de pregătire, intră în circulație celebrul său studiu, Eseuri despre chirurgia infecțiilor septice, fapt ce va produce entuziasm în rândurile colegilor medici din întreaga țară[27].

Anii 1935-1936 au fost foarte calmi și liniștiți pentru episcopul Luca: lucrează intens la spital, predă cursuri și este invitat adesea la congrese[28].

În anul 1937, episcopul Luca este arestat pentru a patra oară și anchetat de N.K.V.D. timp de 13 zile și nopți, din 23 noiembrie și până pe 5 decembrie[29]. În timpul primei anchete istovitoare, pe 5 decembrie 1937, când aproape își pierduse simțurile, este obligat să semneze protocolul anchetei, pe care îl neagă ulterior, refuzând să accepte că este vinovat[30]: „Mi se cerea cu stăruință să recunosc că sunt spion.”[31]. Episcopul Luca a gustat și din amărăciunea trădării de către oamenii apropiați lui, așa cum a fost protoiereul Mihail, colaborator apropiat și iubit de el, care nu a rezistat torturilor, a cedat și i-a adus acuzații mincinoase[32]. După chinurile închisorii, torturi și anchete, este condamnat la trei ani de exil în Siberia[33]. Astfel, va pleca departe de familia lui pentru a treia oară[34]. În martie 1940, episcopul exilat, profesor faimos, se găsește în Murta Mare, un orășel mic și părăsit, unde se străduiește să-și găsească de lucru la micul spital în schimbul unei farfurii de mâncare și al unui pat în care să se odihnească[35]. La sfârșitul verii anului 1941, vlădica Luca este pus în funcția de medic șef al spitalului militar 15-15 din Krasnoiarsk și delegat peste toate spitalele din regiune, unde va rămâne timp de 2 ani[36].

Din primăvara anului 1942, comportamentul autorităților față de el s-a schimbat. Operațiile lui reușite, cercetările și noile sale descoperiri științifice, conferințele și discursurile din congrese au amplificat aprecierea lumii medicale față de el[37].

Restabilirea legăturilor dintre Biserică și Stat s-a petrecut la 4 septembrie 1943, atunci când Stalin i-a chemat la Kremlin pe trei mitropoliți ai Bisericii Ruse: Serghie al Moscovei, Alexei al Petersburgului și Nicolae al Kievului[38].

În anii 1945-1947, arhiepiscopul Luca scrie și o carte teologică, în formă apologetică, cu titlul Duh – Suflet – Trup[39]. În anul 1946, primește premiul Stalin clasa întâi pentru lucrările sale: Studii de chirurgie septică și Rezecții tardive în cazuri de răni infectate ale articulațiilor mari[40].

În luna mai a anului 1946, Luca este mutat la Crimeea, ca arhiepiscop al Simferopolului și Crimeii. Deși avea 70 de ani, a venit în Crimeea hotărât să lucreze pentru enoriașii lui, fără să facă compromisuri cu Puterea. Până la sfârșitul anilor 1940 vor fi deschise 68 de biserici, deși acestea aveau multe lipsuri: vase sfinte, veșminte, cărți liturgice etc[41]. Arhiepiscopul Luca săvârșea toate slujbele cu mare evlavie și atenție, fără grabă, prescurtări rezumări și îi povățuia pe preoți prin circulare permanente să săvârșească zilnic slujbele și să se roage pentru enoriașii lor[42].

În perioada 9-17 iulie 1948, a fost sărbătorită a 500-a aniversare a Bisericii Ruse autonome. Au fost invitați toți ocârmuitorii Bisericilor Ortodoxe. Arhiepiscopul Luca nu s-a aflat printre invitați, ceea ce i-a confirmat bănuielile că „N.K.V.D.-ul a dat ordin să fie ținut la distanță”[43].

Arhiepiscopul Luca a considerat ca o îndatorire de bază propovăduirea pretutindeni și întotdeauna a lui Hristos, astfel că predica a fost lucrul căruia i s-a dedicat de la început. În 38 de ani de preoție, a compus 1250 de predici, dintre care 750 au fost înregistrate și adunate în 12 volume dactilografiate (aproximativ 4500 de pagini). Academia Teologică din Moscova a numit această culegere de predici „un fenomen extraordinar în viața bisericească și teologia contemporană” și l-a ales pe autor membru de onoare al Academiei[44].

În anul 1957, arhiepiscopul, orb fiind, și-a dictat memoriile, autobiografia, secretarei lui, E.P. Leikfeld[45].

În ziua de 11 iunie 1961, de sărbătoarea Tuturor Sfinților care au strălucit și au sfințit Sfânta Rusie, când credincioșii se pregăteau de Sf. Liturghie, „Arhiepiscopul Luca a inspirat de două ori puternic, și de alte două ori mai slab, și așa sufletul lui și-a luat zborul spre ceruri”[46].

Fiind cinstit ca un nou doctor fără de arginți și făcător de minuni, ierarhul și medicul Luca a fost canonizat în anul 1996. Sfintele lui moaște au fost așezate în Catedrala „Sfânta Treime” din Simferopol, unde săvârșesc tămăduiri minunate. În anul 2013, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât înscrierea numelui său și în calendarul Bisericii noastre, cu zi de pomenire la 11 iunie. O parte din moaștele sale se află și în țara noastră, la Paraclisul Institutului Național de Endocrinologie ,,C.I. Parhon”, din București[47].