„Al iubirii de stăpânire” - toţi suntem iu­bitori de stăpânire atunci când poruncim fratelui nostru, atunci când ne credem mai mare decât el. Dar, în special - astea toate cred că le înțelegem, şi trândăvirea, şi grija de multe, şi iubirea de stăpânire - mai interesantă e grăirea în deşert.

Ştim ce-i asta, a vorbi mult, dar mie îmi pare un lucru important, o formă de vorbire în deşert, cea mai periculoasă. Şi pentru glume, şi pentru toate vom da răspuns, dar mă gândesc că în primul şi în primul rînd, atunci când Dumnezeu ne-a spus că pentru orice cuvânt deşert vom da seama, S-a referit mai ales la cuvintele sfinte. Înainte de a veni porunca şi ameninţarea că pentru orice cuvânt de­şert vom da seama, a fost aceea: „bleste­mat este cel ce cheamă numele Domnului în deşert”.

Sfântul Paisie oprea pe fraţii certaţi să spună rugăciunea Tatăl nostru, până se împăcau, ca nu cumva să se osândească spunând: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Aceea era vorbire în deşert, era luare în deşert a numelui Domnului. Câţi dintre noi ţin mânie şi spun Tatăl nostru. Acesta va fi mai greu păcat asupra lui, socotesc, decât o glumă, care glumă desigur că bate la ochi mai tare.

Să fim cu băgare de seamă la cuvintele sfinte, la Scripturi, să nu facem glume pe seama Scripturii, cu parafraze şi tot felul de jocuri, de calambururi, pe care şi le permit mulţi! Le pare că sunt inteligenţi, că au ascuţime de spirit. Să ne ferim de lucrurile astea. Astea sunt primele şi cele mai grave vorbe în deşert.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 106-108)