Mai înainte aţâţă în tine duhul râvnei, şi abia pe urmă să iei asupră-ţi nevoinţe aspre, căci numai atunci ai puterea lăuntrică nouă, în stare să le poarte cu folos. Iar dacă neavând această râvnă te vei apuca, atras de nevoinţele adevărate ori părute ale altora, de nevoinţe aspre, ele nu-ţi vor fi de folos. Puţin ai să porţi aceste nevoinţe, apoi o să slăbeşti, o să te laşi de ele şi o să ajungi mai rău decât înainte.

Nevoinţa aspră lipsită de duh lăuntric e la fel ca un petic de postav nou la o haină veche, sau ca vinul nou în burdufuri vechi. Un astfel de petec va cădea, şi gaura din haina veche se va face încă mai mare; iar vinul nou va găuri burduful vechi, el se va împrăştia, iar burduful nu va mai fi bun de nimic.

Asta nu înseamnă, totuşi, că nevoinţele aspre nu sunt bune; ci vreau să spun doar că totul trebuie făcut cu rânduială. Trebuie făcut în aşa fel ca nevoia de ele să vină dinlăuntru, ca ele să aducă mulţumire inimii, nu să o strâmtoreze doar, ca o povară, din afară.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 99)