Cine sunt în fața mea? Sunt cea care doresc să fiu. Noi nu ne împăcăm niciodată cu ce suntem și bine facem. N-avem cum să fim mulțumiți de noi, pentru că nu suntem. Suntem după chipul lui Dumnezeu, dar sun­tem creaturi.

Dumnezeu „este”, noi „devenim”. Și eu tânjesc după cea care voi deveni. Eu sunt cea care voi fi, cea care voi deveni, dar pentru că drumul devenirii e atât de greu și, cum spuneam, presupune moarte, eu am învățat de la „strămoșii noștri Adam și Eva că aș putea să o iau pe „o scurtătură”. Și am învățat asta nu văzându-i, nu pentru că au făcut ei, ci pentru că mi-a trecut și mie prin cap va­rianta asta, și astfel recunosc, când citesc povestea lor, recunosc că eu sunt mai Eva decât Eva. Că... „da' n-aș putea să mă fac că sunt? Da' cine mă prinde?”.

De exemplu, eu îmi doresc să fiu deșteaptă. Și știu că mai spun și boacăne, mai fac și prostii. Cum aș putea eu să par deșteaptă, deși nu sunt? Păi, să tac. Nu? Sau să învăț trei propoziții și să le spun. Cum aș putea să par fru­moasă, după standardele din revista nu știu care, dacă nu sunt? Să-mi fac operație estetică, să-mi pun o perucă, să-mi pun dinți de nu știu care, să-i smulg pe ai mei, să-mi pun alții, să-i pilesc, mă rog, completăm, scoatem... pe cine am păcălit? Aceasta să fie toată inteligența omenească? Să fie îndreptată spre a se păcăli pe sine, crezând că-i păcălește pe ceilalți?

Fiecare se păcălește pe sine, „inginerindu-se”, făcând lucrări inginerești asupra propriei ființe, ca să devină prin știință ceea ce tânjește înăuntrul lui să devină. Și sigur că vigilența noastră e îndreptată spre ceilalți: mă văd, m-au văzut, m-au ghicit, m-au prins? Să nu cumva să mă vadă cineva. Acesta e cel mai mare dușman al omului: „a părea”. Și ca să părem așa cum ne-ar plăcea nouă, ne sprijinim pe niște cârje. Mai întâi pe „a putea”. De aceea luptăm atât de mult, ca să deținem o pu­tere, cât de mică ar fi, dar să fie mai mare ca a celor din jur. Că puterea ne ajută să părem altfel decât suntem. Apoi, ne sprijinim pe „a avea”. Când avem, nimeni nu ne mai spune cuvinte rele. Spuneți-mi și mie cine îi spune unui sponsor, așa, mai bogat: „Vai, ce prost ești!”. Nu, asta spune numai către televizor, când îl privește de pe cana­peaua din sufragerie: „Iar îl dă pe prostul ăsta!”. Dar când se duce să-i ceară bani? Nu-i spune, nu? Și atunci, când eu știu că dumneavoastră trebuie să faceți asta, fac rost de niște bani și, deși știu că mă credeți proastă, o să ju­bilez că nu-mi spuneți și că sunteți mai proști ca mine, și că ați ajuns să cereți bani de la mine și că pot să fac ce vreau, deși, înăuntrul vostru mă disprețuiți.

Care student s-ar duce, de exemplu, la un posibil profesor care citește din curs la ore – și nici asta prea bine, că se mai împot­molește ici-colo – să-i spună: „Eu nu am ce învăța de la dumneavoastră!”. Ba, dimpotrivă, se preface că-l admiră, îi zice „dom'profesor”, și, deși e student la Medicină, să zicem, la examen dă „dreptul”. Da, eu am auzit: „Am luat examenul, pentru că «am dat dreptul»”. Cum ai dat, măi copile, dreptul, dacă ești la Medicină? „Nu, Maică, am dat drep­tul ca să pot să iau examenul.” Apoi... drept nepregătit ai să ajungi în viață și pe urmă o să zici că „n-ai avut noroc”...

(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 86-88)