Dumnezeu a făcut florile pentru om, pentru ca sufletul să proslăvească pe Făcătorul în făpturi şi să-L iubească. Nu trebuie să-L uităm pe Dumnezeu nici măcar pentru o singură secundă zi şi noapte, pentru că El ne iubeşte. Să-L iubim şi noi din toate puterile noastre şi să-i cerem milostivirea şi puterea de a împlini sfintele Sale porunci.

Sufletul blând şi smerit e mai bun decât aceste flori, şi aroma şi parfumul său sunt mai bune şi mai frumoase. Domnul a făcut frumoase aceste flori, dar El iubeşte încă şi mai mult omul şi i-a dat Duhul Sfânt, iar El este mai dulce decât lumea întreagă şi plăcut sufletului.

Iubesc florile, dar Îl iubeşti pe Domnul şi îi iubeşti oare pe vrăjmaşii care te mâhnesc? Dacă îi iubeşti, atunci eşti un om bun. Sfinţilor le plăcea să verse lacrimi în faţa lui Dumnezeu, pentru că se veseleau cu duhul; dar se întristează pentru noi fiindcă trăim rău.

E bine dacă sufletul s-a obişnuit să se roage pentru toată lumea şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Sunt mulţi asemenea monahi care plâng pentru lumea întreagă: o ştiu şi o cred. Maica Domnului îi iubeşte pe monahii ascultători care se mărturisesc des şi nu primesc gândurile rele. Maica Domnului se întristează foarte atunci când cineva duce o viaţă fără rânduială şi necurată şi Duhul Sfânt nu va veni în acel suflet. Şi atunci în suflet va fi întristare, urât şi mânie.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 209-210)