Dumnezeu îl iubește și pe diavol. Însă nu se pune problema mântuirii diavolului. Dumnezeu pe toți îi iubește. Problema nu e că mă mântuiesc eu dacă mă iubește Dumnezeu. Problema e dacă mă supun terapiei de care am nevoie ca să pot ajunge la starea luminării astfel încât, atunci când voi ajunge la vederea slavei lui Dumnezeu, să văd slava lui Dumnezeu ca Lumină, iar nu ca foc veșnic și întunericul cel mai dinafară.

În Apus se crede contrariul. Învățătura că Hristos îl iubește și pe diavol, Augustin nici în visele lui cele mai frumoase nu poate s-o accepte, atât e de străină de gândirea lui. Desigur, această dragoste nu duce la mântuire, pentru că nu întâlnește un răspuns pozitiv și liber la ea. Părinții cunosc din experiență existența și energia diavolilor, și încă extrem de bine. Pentru că s-au eliberat de patimi și au dobândit o subțirime sufletească, ei îi văd și pe îngeri, și pe demoni. Părinții nu sunt gânditori speculativi. Când vorbesc despre vedere (θεωρία), vorbesc cu o foarte mare precizie, știu exact ce spun despre teologie, despre dogme și despre meșteșugurile diavolului... Din experiența lor, cei îndumnezeiți cunosc și meșteșugurile, și energiile demonilor. Scrie Apostolul Pavel: „căci nu este să nu știm amăgiturile lui” (II Corinteni 2, 11). Dacă ajunge cineva expert în lupta cu diavolul, cunoaște extrem de bine cum se mișcă diavolul sau demonii.

Diavolul L-a cunoscut pe Dumnezeu dinainte de cădere și vede încă slava lui Dumnezeu, însă, fiind imposibil de tămăduit, firea lui este întunecată și vede slava lui Dumnezeu ca foc, de aceea și iconarii îl zugrăvesc negru, întunecat. Cel mai mare „teolog apofatic” e diavolul, pentru că vede slava lui Dumnezeu și ca întuneric, și ca foc. Diavolul cunoaște Sfânta Scriptură și o tâlcuiește din propria lui perspectivă, așa cum reiese din ispitirile lui Hristos, când folosește pasaje scripturistice după propriile lui concepții.

Pentru Părinți, „luminare” nu înseamnă că a studiat cineva și a învățat pe dinafară Vechiul și Noul Testament. Și diavolul știe pe dinafară Vechiul și Noul Testament, nu doar creștinii. Și diavolul poate să facă tâlcuire a Sfintei Scripturi cât poftește. Astfel, celor care îl primesc, diavolul li se face catehet. Cred că, probabil, cel mai bun catehet și cel mai mare catehumen care exista pe atunci – când cateheza era doar intelectuală, iar nu curățirea inimii – era însuși diavolul.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului, Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, Volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 89-90)