Dumnezeu a făcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, un microcosm în macrocosm, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, iniţiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pâmânt, condus de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic şi nemuritor, văzut şi spiritual, la mijloc între măreţie şi smerenie, acelaşi şi duh şi trup; duh, din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să râmână şi să laude pe binefăcător, trup ca să sufere şi prin suferinţă să-şi amintească şi să se instruiască când se mândreşte cu măreţia. Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat, iar prin voinţă liber. Spun fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui — căci numai Dumnezeirea este incapabilă de păcat — ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea voinţei. Avea adică puterea să râmână şi să progreseze în bine, ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea şi putere să se întoarcă de la bine şi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forţă. 

(Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatică, Traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Apologeticum, Bucureşti 2004, pp.59-60)