Vindecarea celor zece leproși este una dintre cele peste treizeci de minuni săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în activitatea Sa de propovăduire pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu și care sunt consemnate de cel puțin unul din cei patru Sfinți Evangheliști, deși „alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta” (cf. Ioan 20, 30).

Textul evanghelic din Duminica a 29-a după Rusalii este luat de la Sfântul Evanghelist Luca (17, 11-19) și ne prezintă minunea vindecării a zece leproși, care a avut loc undeva între Galileea și Samaria. Totul este relatat foarte explicit: la întâlnirea pe acel drum cu Hristos toți zece se tămăduiesc de această boală incurabilă, care îi ținea la marginea societății, însă doar unul dintre ei, de neam străin, un samarinean, se întoarce să-I mulțumească Mântuitorului Iisus Hristos, slăvindu-L pe Dumnezeu.

Lepra, în limbaj biblic, nu este doar o boală fizică, ci și un simbol spiritual: această suferință incurabilă izolează, asemenea păcatului, iar păcatele separă comuniunea egicientă a omului cu Dumnezeu. Nu este vorba despre o vorbire la trecut pentru că și noi, în multe feluri și chipuri suntem „leproși”. Cine trăiește în păcat este departe de iubirea celor dragi, de comuniunea și comunicarea cu semenii, și izolat de Dumnezeu. Ca și boala, păcatul izolează pe cel bolnav și pe cel păcătos de oamenii sănătoși.

În viața de zi cu zi, Dumnezeu ne dăruiește tuturor multe binefaceri, dar nu toate sunt recunoscute de către noi. Minunea aceasta ne cheamă nu doar să cerem ajutorul, ci și să mulțumim, pentru că recunoștința adâncește relația omului cu Creatorul. Scriitorul american Neale Donald Walsch, autor al seriei „Conversații cu Dumnezeu” spune că „rugăciunea corectă nu este deci rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de recunoștință, de mulțumire”. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să mulțumim „totdeauna pentru toate” (I Efeseni 5, 20), pentru „a ne face pe toți vrednici de daruri mai mari din partea Lui”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Ca și în Sfânta Evanghelie de astăzi, de multe ori, și viața noastră se vindecă pe drum, mergând, nu atunci când stăm, nu atunci când așteptăm semne, ci când facem pasul mic al încrederii spre Dumnezeu.

Cei nouă care au fost vindecați nu sunt mustrați pentru nerecunoștința lor, ci Mântuitorul întreabă, deși știa: „Unde sunt?” Nu pentru că Hristos ar fi avut nevoie de mulțumirea lor, ci pentru că ei au pierdut adevărata întâlnire cu El. Graba lor spre o viață „normală” i-a făcut să rateze viața adevărată, fiindcă tocmai Cel care i-a vindecat este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (cf. Ioan 14, 16). Atunci când știm să mulțumim, cunoaștem și Izvorul acestor mulțumiri; iar când nu mulțumim, ne comportăm ca și cum totul ni s-ar cuveni. Deci, este bine să nu uităm niciodată sursa binelui din viața noastră.

Din cei zece care au fost vindecați, doar unul singur s-a întors, nu pentru că ar fi primit mai mult, ci pentru că a înțeles totul mai adânc. El nu s-a mulțumit doar cu vindecarea trupului, ci a ales să-și deschidă sufletul și inima în recunoștință. În acel moment, vindecarea s-a transformat în mântuire, după vorbele Mântuitorului: „Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!”

Hristos a venit pentru toți. A venit să cheme la pocăință și să îi vindece pe toți, doar că mulți cer și puțini mulțumesc. Cerem sănătate, ajutor, pace, liniște, iar atunci când le primim mergem mai departe fără să ne oprim pentru a fi recunoscători. Credința adevărată se vede în recunoaștere și loialitate pentru că recunoștința ne oprește din fuga prin viață și ne reașază în acel adevăr: că nu suntem deloc singuri și nu ne descurcăm doar prin puterile noastre.

Astăzi, întoarcerea și mulțumirea nu trebuie să însemne un drum lung și ocolitor, fiindcă este calea care ne duce la Hristos. Înseamnă o rugăciune scurtă, o clipă de oprire, un suflet care spune: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.