Era moartea omului o faptă pedepsitoare-răzbunătoare a lui Dumnezeu?

Am atins această temă deja în afirmațiile noastre anterioare. Dar fiindcă unii, fie rău-intenționați, fie bine intenționați, pun această problemă, să o cercetăm aici mai analitic. Astfel, răspunsul nostru îl dă dragostea lui Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu este iubire[1] și în întregime iubire, spune sfânta Scriptură. De aceea Dumnezeu nu lucrează niciodată precum noi oamenii. De altminteri, și noi, oamenii, în ciuda păcătoșeniei noastre, nutrim mereu sentimente de dragoste, de răbdare și iertare, în special față de pruncii noștri, chiar dacă aceștia de multe ori se abat sau se poartă cu noi nepotrivit și ne provoacă sau ne fac să suferim și să ne îndurerăm! Dacă, prin urmare, noi, care suntem păcătoși și răi, putem să ne depășim micimea noastră și să fim buni părinți, în ciuda greșelilor copiilor noștri, cu cât mai mult înduratul și milostivul, îndelung-răbdătorul și mult-milostivul Dumnezeu[2]! Prin urmare, Dumnezeu nu numai că nu a făcut moartea, dar nici nu se răzbună și nici nu se bucură de pieirea oamenilor[3]. Un exemplu grăitor ne-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos, la venirea Lui pe pământ și prin activitatea Lui, care întotdeauna a arătat milă și îndurare și iubire de oameni față de păcătoși sau față de cei ce sufereau.

Fiule, iertate sunt păcatele tale[4]. Femeie, nici Eu nu te osândesc, mergi și nu mai păcătui[5]. De aceea și Domnul a venit făcând bine și vindecând[6] și iertând. Fiindcă și fiecare fel de păcat sau boalăm care se observă la om, este un exemplu al puterii nimicitoare a stricăciunii care a intrat în om nu dintr-o dispoziție sau faptă pedepsitoare din partea lui Dumnezeu, ci ca o consecință a păcatului strămoșesc. Și stricăciunea, ca însoțitoare a morții, se exprimă fie sub forma bolilor și nenorocirilor care cad asupra omului, fie pe seama anilor. Sunt și acestea cariul păcatului strămoșesc, pe care l-am moștenit de atunci, de la căderea strămoșilor noștri cei întâi zidiți. Și suntem supuși și din păcate părtași la această împletire de consecințe ale neascultării adamice cu toții, toată umanitatea.

„A venit odată la cabinetul meu, povestește un profesor în Psihiatrie, o doamnă foarte bogată, care deținea mai multe firme de aviație și alte companii, cu o față foarte îngrijită și foarte bine îmbrăcată, ca să-mi pună următoarea întrebare: «Câți ani îmi dați, doctore?». Și eu, povestește doctorul, i-am răspuns: «Îmi păreți în jur de 50 de ani». Prin urmare, aceasta mi-a răspuns cu o satisfacție reținută, dar și cu un zâmbet plin de o vagă neliniște: «Vă mulțumesc, doctore, și țin să vă spun că toți îmi răspund așa la întrebarea mea. Dar știți nu am, așa cum credeți, 50 de ani, ci sunt mult mai mare, ajung la 70!». Am privit-o cu oarecare nedumerire și ea a adăugat: «De aceea neliniștea mea este alta». «Care?», a întrebat psihiatrul. Și femeia răspunde: «Doctore, toți știu și îmi spun că am 50 de ani. Și eu însămi încerc din răsputeri să par de 50 de ani. Dar, împreună cu ceilalți, știe acest lucru și moartea? De ce, doctore, mă tem mult și tremur în fața morții?».”

Da, moartea, precum și însoțitoarea ei, stricăciunea sunt drumul comun al tuturor oamenilor. Cine este omul ca să trăiască și să nu vadă moartea?, adeverește cuvântul scripturistic. Au trecut oameni însemnați și neînsemnați prin lumea aceasta. Oameni bogați și săraci, înțelepți și analfabeți. Tirani înfricoșători și robi, prigoniți și porfirogeneți[7]. Unde sunt toți aceștia? Cine a rămas veșnic pe pământ? Nimeni. Toți, în ciuda poziției lor sociale, în ciuda puterii lor sau a lipsei de putere, au plecat. Ne îndreptăm toți către acest sfârșit. Cândva vom pleca! Astfel, oricât ar progresa știința, cum s-a arătat, niciodată omul nu va putea să biruiască stricăciunea și să nimicească stăpânirea morții. Dumnezeu nu este Creatorul unor ființe muritoare. Astfel, nu Dumnezeu ne-a condamnat cu moartea pentru neascultarea noastră! Noi am provocat-o.

(Nikos Nikolaidis, De ce moartea și starea dincolo de mormânt?, Editura Obștea creștin ortodoxă „Lydia”, Cipru, 2016)

[7] Adică născuți în porfiră împărătească.