„Dumnezeu revendică întreg omul” – predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor)

Pentru a intra în Împărăţia Cerurilor, cel bogat trebuie să se subţieze atât de mult, adică să renunţe la cele care îi fac plăcere, încât să devină transparent lui Dumnezeu. Din acest motiv, când bogăţiile sunt folosite în scopuri filantropice, ele asigură un loc în veşnicie (Luca 16, 9). Prin urmare, sărăcia de bună voie nu este o poruncă, ci un îndemn, pentru cel care râvneşte desăvârşirea. 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Momentul care face subiectul Evangheliei citite astăzi, reţinută de evangheliştii sinoptici (Matei 19, 16-30; Marcu 10, 17-31 şi Luca 18, 18-30), a urmat binecuvântării pruncilor (Luca 18, 15-17), indicaţi drept modele pentru cei care vor să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu; pericopa evanghelică ne atrage atenţia asupra primejdiei bogăţiei.

Mişcat de cele văzute şi auzite, un tânăr bogat, în versiunea Sfântului Evanghelist Matei, unul din mulţime, în versiunea Sfântului Evanghelist Marcu, ori un dregător, în versiunea Sfântului Evanghelist Luca, a venit la Iisus şi, plecându-şi genunchiul, i-a zis: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18). Întrebarea pusă arată că era un tânăr cu preocupări serioase.

Modul lui de adresare i-a atras atenţia lui Hristos. Ştiut este faptul că, la evrei, dreptul de a stabili condiţiile în care cineva putea dobândi viaţa de veci aparţinea doar lui Dumnezeu. Or, tânărul încredinţat că Iisus este deplin autorizat să-i dea cele mai bune sfaturi, apelează doar la bunătatea Lui. Însă Hristos nu îngăduie să se aducă vreo ştirbire bunătăţii lui Dumnezeu şi, de aceea, îi arată că El nu este ca ceilalţi învăţători de lege, care acceptau cu prea mare uşurinţă apelativul „bun”, uitând că Dumnezeu este izvorul înţelepciunii. Din acest motiv, îi atrage atenţia: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.” (Luca 18, 19). Şi îndată Hristos l-a trimis la poruncile Legii, date de Dumnezeu prin Moise, spunându-i: „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17). Atunci, dregătorul, neştiind la care porunci face trimitere, l-a întrebat pe Hristos: „Care?”

Întrebarea era îndreptăţită, întrucât cărturarii împărţeau poruncile Legii în porunci mari şi mici. Însă nu spuneau care dintre ele sunt poruncile mari şi care sunt cele mici. Or, pentru a dobândi viaţa de veci era suficient, spuneau ei, să împlineşti doar poruncile mari. Aşa se face că Hristos i le-a enumerat: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 19, 18-19).

Hristos nu face altceva decât să-i amintească poruncile din Decalog, de la a VI-a la a IX-a şi porunca a V-a (Ieşirea 20, 12-16; Deuteronomul 5, 16-20). La acestea adaugă porunca a X-a (Ieşirea 20, 17 şi Deuteronomul 5, 21), formulată însă altfel: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19, 19), căci numai cel ce îşi iubeşte aproapele nu pofteşte nimic din cele ce îi aparţin. De remarcat este faptul că iubirea de Dumnezeu nu era inclusă în porunca iubirii aproapelui (Leviticul 19, 18), deşi erau numite în mod nedespărţit.

Tânărul le-a ascultat, nefiindu-i străine; referatul precizează că le păzise din tinereţile sale (Luca 18, 21). Şi totuşi, el era dezorientat; nu se putea defini. Trecea printr-o criză de identitate. Simţea că cele impuse de legea mozaică, împlinite cu toată acrivia, nu sunt suficiente. Se temea că poate îi scăpase din vedere vreo poruncă. Aşa se şi explică rostul întrebării adresate lui Iisus şi de ce căuta un răspuns pertinent, mai ales că sesizase disponibilitatea lui Hristos de a lega o discuţie cu el.

Văzându-i dorinţa de a şti ce-i mai lipseşte ca să dobândească viaţa de veci, Hristos l-a privit „cu dragoste” (Marcu 10, 21) şi i-a spus: „Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de-mi urmează Mie.” (Luca 18, 22). Consemnarea evanghelistului Marcu punctează mai clar perspectiva: „Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor, şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie” (10, 21). Adică, realizează-ţi coordonatele personalităţii tale după modelul Crucii lui Hristos. Căci „plinirea Legii” este Hristos.

Paradoxul este că desăvârşirea cerută de Dumnezeu nu constă în păzirea tuturor poruncilor, ci în eliberarea întregului om de lucrurile care îi leagă libertatea, care constituie o piedică în calea desăvârşirii. De remarcat este şi faptul că drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu trece exclusiv pe la poarta săracului.

Din păcate, spusele lui Hristos l-au întristat foarte tare pe tânăr şi l-au făcut să plece mâhnit (Luca 18, 23). Sperase să i se fixeze condiţii mai uşoare pentru a dobândi viaţa veşnică. I s-a descoperit tocmai antipodul, şi anume că trebuia să iasă din lumea avuţiilor pentru a intra în lumea Duhului, eliberându-şi sufletul de legăturile bogăţiilor materiale. Or, pentru iudei, bogăţia era semnul binecuvântării, iar sărăcia, al blestemului.

Spunându-i: „Ia crucea şi urmează-mi”, Hristos i-a sugerat să moară mai întâi patimii avuţiei şi numai după aceea lepădându-se de sine, să-şi ia crucea şi să îi urmeze (cfMatei 16, 24); este acelaşi sfat pe care îl dăduse şi ucenicilor Săi.

Numai că, dregătorul „auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat” (Luca 18, 23). Avea multe avuţii, pe care le poseda cu patimă; de aceea, la gândul că le va pierde, s-a întristat de moarte. Nu putea înţelege revendicarea totală a lui Dumnezeu pentru întreg omul şi nu doar pentru anumite manifestări ale sale. Şi aceasta pentru că religiozitatea lui nu era totală, ci parţială şi fragmentară, rezumându-se doar la o parte a vieţii sale.

„Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: «Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu».” (Luca 18, 24). Greu, dar, totuşi, vor intra!

Averile au o deosebită însemnătate asupra sufletului. Te pot mântui sau te pot osândi. Când le idolatrizezi, ele devin păguboase (Efeseni 5, 5), căci întotdeauna „a avea” domină asupra lui „a fi”. În acest sens, Mântuitorul Însuşi a zis: „Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat (zgârcit, n.n.) în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Matei 19, 24).

Solomon spune: „Nu zăbovi a face bine celui ce are nevoie, când ai putinţa să-l ajuţi. Nu spune aproapelui tău: «Du-te şi vino, mâine îţi voi da!», când poţi să-i dai acum.” (Pilde 3, 27-28).

Or, cel bogat trebuie să se subţieze atât de mult, adică să renunţe la cele care îi fac plăcere, încât să devină transparent lui Dumnezeu. Din acest motiv, când bogăţiile sunt folosite în scopuri filantropice, ele asigură un loc în veşnicie (Luca 16, 9).

Prin urmare, sărăcia de bună voie nu este o poruncă, ci un îndemn, pentru cel care râvneşte desăvârşirea.

Auzind Apostolii cele spuse de Iisus, s-au mirat: „Şi cine poate să se mântuiască?” (Luca 18, 26). Raţionamentul lor era simplu: Dacă cei avuţi, care aveau posibilitatea să îndeplinească toate cele poruncite de legea mozaică, numai cu mare greutate se pot mântui, iar cei săraci, neavând posibilităţi materiale, nu pot împlini Legea, cine se mai poate mântui? Atunci, Iisus i-a asigurat: „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Matei 19, 26).

Deci, Dumnezeu poate să-i mântuiască şi pe unii, şi pe alţii, cu o singură condiţie: să creadă în El. Căci mântuirea nu este rezultatul lui „ce să fac?”, ci darul bunătăţii lui Dumnezeu, căci „nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Marcu 10, 18).

Însufleţit de răspunsul lui Iisus, Petru se interesează de răsplata pe care o vor primi ei, apostolii, cei care „lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie” (Luca 18, 28). Domnul îi asigură că lepădarea lor de toate cele lumeşti şi urmarea Lui nu va rămâne nerăsplătită, căci „nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau fraţi, sau părinţi, sau copii, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţa veşnică” (Luca 18, 29-30).

Sfântul Evanghelist Matei consemnează drept recompensă aşezarea lor pe cele douăsprezece scaune ale celor douăsprezece seminţii ale lui Israel la „înnoirea lumii”, adică la a doua venire a Mântuitorului şi Învierea cea de obşte (Matei 19, 28), în calitate de judecători.

Va fi o răsplată pe pământ, în această viaţă, constând în bunuri spirituale, capabile să aducă sufletului mai multă bucurie decât cele materiale, şi anume Biserica (Marcu 3, 31-35), şi una în viaţa de după moarte, şi anume prietenia veşnică a sufletului cu Dumnezeu, Cel care dăruieşte omului viaţa veşnică încă din prezent, pentru a se continua în viitor, fără a fi întreruptă de faptul biologic al morţii fizice.

Pentru a dobândi însă toate acestea, să ne întipărim în minte şi în inimă îndemnul de a-L urma pe Hristos pe drumul cel greu al lepădării de toate şi al asumării Crucii. Nu-l ignoraţi!

De la același autor

Ultimele din categorie