Scriu aceste rânduri cu o oarecare greutate, în parte pentru că mi-e rușine de unele lucruri pe care le voi mărturisi și în parte pentru că nu sunt suficiente cuvintele ca să descriu ce mi-a fost dat să trăiesc. Dar voi încerca, cu ajutorul Maicii Domnului.

Ajunsesem la vârsta de 35 de ani și nu mă spovedisem niciodată. Toată viața am simțit o oarecare înclinație spre spiritual, dar în ultimii aproximativ zece ani căutasem doar în locuri nepotrivite. Când eram copil mergeam uneori cu mama la biserică, iar ea fiind foarte credincioasă toată viața ei, a încercat să îmi insufle și mie credința, dar fără prea mare succes. În perioada adolescenței mă consideram ateu, și mă mândream cu asta, iar undeva după vârsta de 20 de ani, am început să fiu interesat de budism și meditație, pe fondul unui interes pentru visele din timpul somnului. Tot în acea perioadă am început să beau, ascultam multă muzica rock heavy metal, și am început să fumez tutun și marijuana.

Apoi, au urmat aproximativ 10 ani de destrăbălare fizică, emoțională și spirituală, printre care beții, droguri și petreceri de toată noaptea. Când am renunțat la petreceri, a rămas obiceiul fumatului. Ce începuse ca ceva ocazional, s-a transformat treptat într-un obicei, o dependență pe care nu eram dispus să o recunosc. În tot acest timp, îmi continuam „studiile spirituale”, pe cont propriu. Am experimentat meditația, yoga, șamanismul, tarotul, numerologia, magia, ocultismul și multe altele. Aveam, fără discernământ, o fascinație nesănătoasă pentru tot ce era ezoteric și desconsideram ortodoxia, pe motiv că ar fi fost doar o parte, „pentru mase”, din ce consideram eu pe atunci a fi un adevăr complet. Alunecam, încet, dar sigur, și spre sfârșitul acestei perioade mă simțeam deprimat aproape tot timpul, ascultam muzică din ce în ce mai agresivă și eram tot mai interesat de ocultism, ajungând chiar să citesc niște cărți legate de magia neagră. Totuși, în tot acest timp purtam în portofel o iconiță cu Maica Domnului, căreia nu-i dădeam prea mare importanță. Privind înapoi, am realizat că fusesem doar la un mic pas de satanism și că doar mila lui Dumnezeu și a Maicii Domnului pentru un suflet murdar și bolnav ca și al meu m-au scăpat de multe pericole care au trecut pe lângă mine.

Toate astea până într-o zi. Mama a avut niște probleme de sănătate serioase, care îi cauzau dureri constante și timp de aproximativ două luni a trăit cu niște dureri atroce, din cauza cărora nu putea să meargă, să doarmă sau chiar să stea jos. Era nevoie de o operatie neurochirurgicală, pe coloană, și tocmai începuse starea de urgență. Nici pomeneală să fie primită în vreun spital pentru operație, din cauza carantinei, și lucrurile deveneau foarte lipsite de speranță. Într-o seară, fiind foarte îngrijorat, chiar aproape de disperare în ceea ce mi se părea o situație fără ieșire, am căzut în genunchi și am început să mă rog la Maica Domnului. Rugându-mă, mi-am amintit multe momente în care aș fi putut să o ajut pe mama, care toată viața ei a muncit pentru mine și fratele meu, iar eu căutam doar să îmi satisfac foamea de senzații tari și mă gândeam doar la mine. Toate rătăcirile mele din ultimii ani au devenit dureros de clare și am simțit cea mai mare părere de rău și rușine pe care am simțit-o vreodată. Lacrimile îmi curgeau șiroi și îmi venea să intru în pământ de rușine, în timp ce mă rugam la Maica Domnului să mă ierte și să o ajute pe mama.

După câteva minute de rugăciune intensă, am simțit o pace pe care nu aș putea să o descriu vreodată. Era ca și cum Cineva îmi îmbrățișa sufletul. Lacrimile de disperare au devenit lacrimi de bucurie. Am simțit în acele momente o bunătate, o milă, o îngăduință pe care nu aș fi putut să mi-o imaginez vreodată și pe care cuvintele nu o pot descrie. Atunci am aflat că mai mult de 10 ani de așa-zisă meditație nu fac cât 15 minute de rugăciune adevărată către Maica Domnului. Atunci am simțit la ce se referă cuvintele din rugăciune: „pacea care covârșește toată mintea” și atunci am înțeles că mila și îndurarea lui Dumnezeu către mine, cel mai întinat dintre păcătoși, depășeste orice imaginație sau înțelegere umană. Fără să merit asta deloc, am aflat că Maica Domnului există cu adevărat și că Dumnezeu nu e „ceva”, o energie difuză, așa cum îmi imaginam eu prostește, ci El e „Cineva”, Care e mereu cu noi, care ne primește rugăciunile sincere și Care ne ajută dacă ne punem, cu credință, viața în Sfintele Lui Mâini.

Mama a fost operată trei zile mai târziu de șeful secției de neurochirurgie de la un spital bun, la care nu avea nici o speranță să ajungă, iar după operație mi-a povestit că s-a vazut ca sub un fel de cort făcut dintr-un material care semăna cu veșmintele preoțești, și atunci își spunea că se afla sub Acoperământul Maicii Domnului (eu nu îi spusesem nimic de rugăciunea mea). După un timp, acel material a început să se îndepărteze de ea și din faldurile lui a vazut un înger care se apropia de ea. Mama își spunea: „M-a ajutat Maica Domnului, acum merge să îi ajute și pe alții care au nevoie.” Înainte de operație, mama citea Paraclisul Maicii Domnului în fiecare seară.

Cât despre mine, după rugăciunea aceea, viața mi s-a schimbat complet: m-am lăsat de fumat cu o ușurință nesperată, mi-am găsit un job mai bun, fără să îl caut, după ce îl pierdusem pe cel anterior, am aruncat o droaie de cărți care până atunci mi se păreau interesante, și stările depresive au dispărut ca prin minune. Am început să trăiesc altfel, să-L las pe Dumnezeu să îmi îndrepte viața. Cu voia lui Dumnezeu, m-am spovedit pentru prima dată înainte de Paști, în Joia Mare. O altă bucurie a fost că ziua mea de naștere a picat trei zile mai târziu, în Duminica Învierii.

Viața mea nu e ușoară nici acum și ispitele încă mă încearcă, dar acum știu că pot să alerg la Maica Domnului atunci când mi-e greu și știu că Dumnezeu primește chiar și rugăciunea mea, a fiului risipitor.

Dumnezeu îmi e martor că cele scrise sunt adevărate, iar această mărturisire vreau să o fac spre slava Lui Dumnezeu și spre mărirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Măicuța Domnului să ne țină pe toți sub Sfântul Ei Acoperământ! Amin.

(Mărturie trimisă pe adresa redacției de Mihai D., în decembrie 2020)