Fie ca în inimă să stea un singur nume ‒ un singur mare și neprețuit nume! Fie ca doar acesta ‒ fără nicio înțelepciune, fără nicio contemplație, fără niciun fel de gânduri adânci și strălucite, care sunt focuri mincinoase sau stele ale căpeteniei duhurilor din văzduh ‒ doar numele Celui Iubit și nimic mai mult să fie în minte și în amintire și în închipuire și în ochi și în urechi și pe pragul casei și la ușă și în pat și la masă și peste tot!

O, nume iubit, sfânt, înfricoșător, mare, dătător de veșnicie! Acesta vă va întări împotriva vrăjmașilor, atâta doar că trebuie să vă apropiați de el cât se poate de lin, cu cea mai mare evlavie. El este, de asemenea, „foc care mistuie” (Deuteronomul 4, 24) totul, dar care se și stinge în noi dacă suntem nepăsători.

(Sfântul Inochentie al Penzei, Viața care duce la Cer, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 45)