Echipa condusă de doctorul Nelson a urmărit, timp de zece ani (începând din anul 2000), 136 de copii abandonaţi la naştere şi plasaţi în orfelinatele din Bucureşti. Rezultatele arată efecte negative pe termen lung, din cauza condiţiilor dure din copilărie. Astfel, copiii care au petrecut primii doi ani în orfelinatele bucureştene s-au comportat anormal în relaţiile cu alţi copii, chiar după mai mulţi ani de la părăsirea orfelinatului. Aceasta şi ca urmare a faptului că, în perioada în care se aflau în instituţia amintită, copiii erau neglijaţi, petreceau zile întregi privind un perete alb şi aveau un program extrem de rigid. Echipa de cercetători a împărţit copiii în două loturi - jumătate a rămas în orfelinat, iar cealaltă jumătate a fost mutată în case individuale, fiind îngrijiţi de asistente maternale.

Comparând cele două loturi, s-a observat că cei care petrecuseră primii doi ani sau mai mult în orfelinat prezentau deficienţe mari în modul în care interacţionau cu alţi copii şi nu puteau să converseze normal. Copiii care plecaseră din orfelinat înainte de împlinirea vârstei de doi ani au fost recuperaţi, ajungând la un comportament normal.

Ambele loturi de copii au fost investigate şi cu ajutorul rezonanţei magnetice nucleare (RMN). S-a observat, cu această ocazie, că la copiii care au stau numai în orfelinat materia cenuşie a creierului era mult mai scăzută decât la copiii crescuţi în case individuale. Şi substanţa albă din sistemul nervos a avut valori mai mici, dar acestea şi-au revenit la copiii care au părăsit orfelinatul înainte de a împlini doi ani.

Mulţi dintre copiii crescuţi în aceste condiţii (dar şi unii provenind din case individuale) prezintă dificultăţi majore la învăţarea cititului. În general, se apreciază că aceşti copii au o întârziere medie de doi ani, în raport cu vârsta lor. O astfel de tulburare se numeşte dislexie. De menţionat că acest defect nu este legat de deficienţa intelectuală (adică un coeficient intelectual inferior lui 70) şi nici de tulburări de vedere, neurologice sau psihologice grave.

În lipsa unor date din ţara noastră, vă pot informa că frecvenţa acestei tulburări este între 3-5% în Franţa, între 4,5-12% în SUA şi 3,6-8,5% în Italia. Aceşti copii, atunci când încearcă să citească, se împiedică la anumite silabe din cuvintele care conţin literele p, b şi d. De regulă, învăţătorii sunt cei care observă acest defect şi alertează părinţii. În aceste situaţii se apelează la un specialist numit ortofonist. Acesta, prin teste specifice, va distinge dacă este vorba de o simplă întârziere a învăţării sau o tulburare mai severă. De remarcat că dislexia nu se vindecă, dar ortofoniştii au mijloace de a compensa acest handicap, învăţând copilul să citească în alt mod. Acest lucru nu se realizează cu uşurinţă, ortofoniştii aplicând metode diferite şi apelând adesea şi la ajutorul psihoterapeuţilor şi al oftalmologilor.

Mă întreb în ce măsură noua Lege a adopţiilor va mai micşora numărul copiilor condamnaţi la retardare din cauza condiţiilor actuale din orfelinatele noastre. Oare noua Lege a sănătăţii, pe care o aşteptăm cu toţii, va crea un cadru instituţional mai bun pentru aceşti copii?