De îndată ce urmaşii fiarelor L-au văzut, au sărit asupra Sa cu cuţitele. El s-a ferit. Când El i-a numit fii ai Tatălui ceresc, ei L-au privit cu gura căscată şi I-au cerut o minune. Când El a făcut mai multe minuni, ei au spus că le-a făcut cu ajutorul diavolului. Căci ei încetaseră de a mai crede în Dumnezeu, însă de credinţa în diavol nu s-au lăsat niciodată. Când El a început să scoată demonii din oameni, ei au spus că El alungă demonii cu ajutorul lui Belzebut, prinţul demonilor! Când El le-a împărtăşit din înţelepciunea cerească, ei L-au întrebat unde a făcut şcoală. Şi când au auzit că El era tâmplar, fără şcoală şi învăţători pământeşti, L-au dispreţuit. Când a dat orbului vedere în ziua de Sabat, ei L-au acuzat de încălcarea legii cu privire la Sabat. Când a postit, ei L-au numit gurmand. Când S-a rugat lui Dumnezeu, ei L-au numit ateu. Când a stat lângă păcătoşi, ei L-au numit păcătos. Când i-a întrebat ce păcat a săvârşit, ei au început să latre la El precum nişte câini turbaţi. Când El le-a vorbit despre împărăţia cerurilor, ei L-au acuzat că vrea să-i trădeze romanilor. Dar când El le-a spus să dea cezarului ceea ce aparţine cezarului, ei L-au predat romanilor, acuzându-L de mare trădare împotriva Romei! În cele din urmă, ei L-au scuipat; adică I-au dat anume ceea ce erau ei - scuipat respingător! Ei L-au răstignit pe cruce. Şi pe când sfânt sângele Său se vărsa pe pământ, ei Îl insultau şi dansau în jurul Său. Însă El a fost biruitor şi S-a ridicat din mormânt şi a dovedit lumii cine era. Şi lumea a pornit pe urmele Sale. Şi lumea a început să înveţe de la El şi a încetat să fie una cu animalele.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa poporului lui Dumnezeu, traducere de Diana Potlog, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, pp. 53-54)