Fără îndoială că multora dintre noi atunci când gândul ne e țintuit chiar și pentru câteva clipe la pătimirile Domnului, ne revine în memorie, printre altele, unul dintre marile pasaje profetice ale Vechiului Testament, care converge spre şi este împlinit prin moartea trupească, dar mântuitoare a Domnului Iisus Hristos – profeţia Robului suferind al lui Dumnezeu, din cartea biblică Isaia (52, 13 și 53, 12 et passim). Este imposibil să citim acest pasaj fără a ne aminti de ultimele ore din viaţa pământească a Mântuitorului. Suferinţa, umilința şi durerea îşi aruncă umbra pe întreaga secţiune. Pasajul pare a se deschide cu tema exaltării: „Vezi, Robul Meu va propăşi, Se va sui, mare Se va face şi Se va înălţa pe culmile slavei!”(Is. 52, 13). Aceasta ar putea sugera imediat că „Robul” lui Dumnezeu va găsi faimă, noroc şi bucurie în viaţă. Hristos - „Robul” este într-adevăr ridicat şi înălţat, este ridicat pe crucea răstignirii, pentru ca toţi să-L vadă şi să-L dispreţuiască, în cea mai publică, umilitoare şi dureroasă formă de execuţie. „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine”(In. 12, 32), prezice El.Aproape anticipând un astfel de deznodământ, pasajul îndeamnă la reflecție asupra scopului acestei suferinţe nevinovate: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”(Is. 53, 4-5). Această profeție este uluitoare şi ne opreşte-n loc, invitându-ne să reflectăm mai mult asupra ei. „Robul” suferă, nu pentru El, ci pentru noi. Dar cum? Şi de ce? El are tristeţea unei lumi păcătoase pe umeri. Într-un anume sens, El a luat asupra Sa povara suferinţei şi întristării noastre. Unii lectori ai acestui pasaj scripturistic se pot pripi spre o concluzie greşită: a fost condamnat de Dumnezeu! Dar evenimentele ulterioare relevă clar că nu acesta este înțelesul. Într-un fel, noi suntem cei condamnaţi, iar „Robul” suferind suportă pedeapsa în locul nostru. Suferinţa a fost luată de la noi şi pusă pe umerii Lui. Din iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru om, „Robul” este pregătit să sufere pentru ca să îndrepte pe mulți  (Is. 53, 11). S-a mulţumit să fie tratat ca un păcătos, purtând păcatul și fărădelegea altora, dându-Și viața pentru păcătoși (Is. 53, 12). El este pregătit să sufere pentru păcătoși, împreună cu păcătoşii, fiind numărat în rândul lor. Să ne amintim că pe Golgota erau trei cruci. La răstignirea Domnului Hristos, în dreapta şi stânga Sa erau crucificați doi tâlhari condamnaţi. Dintre evanghelişti, Luca este cel care ne atrage atenţia asupra semnificaţiei acestui aspect. Iisus era nevinovat de orice crimă; într-adevăr, unul dintre cei doi criminali, uluit că Hristos este executat împreună cu ei, se întoarce spre celălalt şi-i spune: „Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău”(Lc. 23, 41). Mai mult, sutașul care conducea plutonul de execuţie, uluit de evenimentele care se petreceau în faţa sa, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost”(Lc. 23, 47).

Şi totuşi Iisus a murit între doi criminali, mari tâlhari de drumul mare, oameni care erau păcătoşi în ochii lumii: „L-au răstignit acolo pe El şi pe făcătorii de rele, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga”(Lc. 23, 33). Ce simbol mai dramatic ar putea dori cineva pentru compasiunea lui Hristos față de noi și lucrarea Sa mântuitoare pe Cruce, când El a suferit împreună cu păcătoşii? Sau ce împlinire mai convingătoare a mărturiei Lui că „... vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta: «Şi cu cei fără de lege s-a socotit», căci cele despre Mine au ajuns la sfârşit”(Lc. 22, 37).

Cupa cea amară a suferințelor Sale cuprindea păcatele întregii lumi. „Numai Cel fără de păcat putea să moară pentru păcătoşi”(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 38 la I Corinteni, 2,P. G. LXI, col. 324). Același autor patristic menționează că, pe Golgota, Hristos a fost în acelaşi timp şi jertfă şi preot jertfitor; jertfă după trup şi preot după Duh, iar crucea a fost altar.(Despre Cruce,P. G. XLIX, col. 398-400). Îndurând toate pedepsele rezervate umanităţii păcătoase, Fiul lui Dumnezeu ispăşeşte pe cruce, prin jertfa Sa, vina păcatului strămoşesc, căci pentru aceasta se coborâse Fiul lui Dumnezeu din cer, ca să Se jertfească pentru întreg neamul omenesc. Hristos Domnul primește moartea trupească, dându-și viața pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire (Lc. 23, 46; Mt. 27, 50; Mc. 15, 37 și In. 19, 30). În acest sens și Sfântul Atanasie cel Mare precizează: „Minunează-te de iubirea de oameni a Cuvântului, că pentru noi e defăimat, ca noi să ne bucurăm de cinste”. (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup,cap. V, XXXIV, PSB, vol. 15, p. 129).Astfel, nu piroanele L-au țintuit pe cruce, ci dragostea Sa negrăită față de om, pentru ca să răscumpere omenirea din osânda păcatului, a morții și a iadului cu prețul jertfei Sale.

Astfel, Fiul Omului, Bunul Învățător Care a avut milă și a ajutat pe cei obidiți, lipsiți, uitați și părăsiți, Binefăcătorul Care a tămăduit bolile și neputințele multora, le-a arătat calea adevărului și a dreptății, a binelui și a virtuții, le-a înviat morți și a săturat mulțimile flămânde a fost arestat și osândit la moarte, răstignit între doi făcători de rele.

Lipsa de credință, de recunoștință și de milă a unui popor îndărătnic, trădarea unui ucenic, lepădarea altuia, frica Apostolilor care au fugit temători din grădina Ghetsimani lăsându-l pe Domnul singur, apoi insultele, lovirile, flagelările, răstignirea, cuvintele zeflemitoare, chinurile agoniei și moartea sângeroasă, toate s-au întâmplat atunci iar acum le privim cu ochii credinței și ne îndurerează sufletele.

Groaznicele suferințe ale Domnului Hristos n-au fost ceva năprasnic, surprinzător sau intempestiv și nu constituie simple fapte impuse cu o silnicie coercitivă, ci, așa cum am subliniat și mai sus, toate au fost prevăzute dinainte de Providența divină. Din lecturile evanghelice aflăm că, înainte cu mult timp de a pătimi, Mântuitorul vorbea de sfârșitul Lui în detalii impresionante: „Iată, ne suim în Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor și-L vor osândi la moarte” (Mc. 10, 33).

Descrierea pătimirilor şi a morţii Domnului nostru Iisus Hristos pe cruce ocupă un loc deloc neglijat în literatura patristică. Ne vom opri însă aici doar la câteva scurte texte ale Sfântului Ioan Gură de Aur. În acest sens, autorul patristic, în omilia a IV-a la Epistola către Evrei, arătând importanța Pătimirilor Domnului, exclamă: „Pătimind Fiul ceea ce a pătimit, este cu mult mai mare şi mai însemnat decât a face lumea şi a o crea din ceea ce nu era”. Același Părinte (Omilii la Matei, LXXXVII, I, în PSB, vol. 23, p. 974) menționează că Mântuitorul a îndurat atunci cele mai mari ocări; iudeii săvârşesc totul, ca şi cum s-ar fi temut să nu lase ceva nefăcut din faptele lor cutezătoare și insolente; pe profeţi i-au omorât cu mâinile lor, iar pe Hristos, pe temeiul hotărârii judecătorului; ajung ucigaşi şi osândesc pe Hristos; Îl osândesc şi cu gura lor şi cu gura lui Pilat, spunând: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri”(Mt. 27, 25). Se năpustesc asupra asupra Lui cu o furie oarbă şi-L ocărăsc; Îl leagă şi-L târăsc; ei sunt vinovaţi că ostaşii Îl ocărăsc; Îl pironesc, Îl înjură, Îl batjocoresc. „Pilat n-a hotărât aceasta; dar ei fac toate acestea de la ei; ei sunt totul: şi acuzatori şi judecători şi călăi.Nu I-a fost batjocorit numai un mădular, ci tot trupul. Capul, cu o cunună de spini, cu lovituri de trestie, cu pălmuiri; faţa, cu scuipări; obrajii, cu palme; tot trupul cu flagelări, cu îmbrăcare cu hlamidă roșie şi închinăciuni făţarnice și batjocoritoare; mâna, cu trestia pe care I-au dat-o să o ţină în loc de sceptru” (Ibidem); în sfârşit, cu datul oţetului/vinului amestecat cu smirnă. Lecturând despre aceste groaznice ordalii, realizăm lesne că nu poate fi ceva mai cumplit decât acestea, neputând exista o batjocură mai mare. Cele ce le-au săvârşit atunci iudeii și romanii depăşesc orice cuvânt.

Neînțeleasa, nefondata și furibunda lor nebunie nu a încetat, ci, după ce L-au dezbrăcat, după ce L-au răstignit şi după ce I-au dat să bea oțet amestecat cu fiere, iudeii nu se opresc aici, ci își augmentează răutatea, sporindu-și vinovăția; se observă o adevărată emulație între dânșii în a nu rata nici o ocazie de a-L batjocori, umili și bate; chiar când Îl văd pironit pe cruce Îl ocărăsc şi ei şi cei ce treceau. Dar cel mai cumplit decât toate era că Mântuitorul pătimea acestea sub învinuirea de amăgitor şi înşelător, de îngâmfat, de om care s-a lăudat în zadar cu cele ce mărturisea. De aceea L-au şi răstignit în faţa întregului popor, ca să-L umilească și să-L batjocorească înaintea tuturor; de aceea s-au slujit de mâinile nemiloșilor soldați, ca mânia lor violentă să crească şi prin această judecată publică. Încât, meditând la acestea, ne întrebăm și noi împreună cu dumnezeiescul Hrisostom: „Ce inimă n-ar fi muiat mulţimea care-L urma pe Iisus şi plângea? ... da, dar nu pe aceste fiare! De aceea şi Domnul ... pe aceştia nu-i învrednicește de vreun răspuns!” (Ibidem, p. 975)

Pe noi cei de astăzi, pentru ca să nu ne arătăm indolenți și nesimțitori față de jertfa nemeritată dar asumată și îndurată de Mântuitorul pentru noi și pentru mântuirea noastră, Sfinții Părinți ne lansează ferme exortații la a conștientiza că și păcatele noastre sunt răni și spini în trupul Mântuitorului, drept urmare trebuie să le lepădăm pentru ca să-L putem urma cu toată ființa noastră pe Bunul Mântuitor. Suntem îndemnați să nu uităm că ziua de vineri e ziua Pătimirilor Domnului, ziua când Mântuitorul Și-a dat sângele și a suferit răstignire pe cruce pentru noi și pentru mântuirea noastră. Mai ales în această zi creștinii, conștientizând alunecările lor în păcat roagă pe Mântuitorul Iisus Hristos să-i miluiască, să-i ierte și să le facă parte de fericirea cea veșnică.