De-a lungul istoriei, România a dat lumii personalităţi de seamă, care au reuşit să-şi imprime numele pe harta mondială a celebrităţii. Fie că a fost vorba despre scriitori, inventatori sau oameni politici, românii s-au remarcat în toată lumea.

Probabil cel mai cunoscut dintre români în cercurile ştiinţifice occidentale, Emil Racoviţă este un veritabil ieşean. S-a născut la Iaşi, aici şi-a petrecut copilăria, a fost elev al lui Creangă, tot aici a efectuat studiile liceale. Apoi, peste ani, stagiul militar l-a readus în capitala Moldovei.

Emil Racoviţă provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar din secolul al XVI-lea, din care se desprindeau domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile lor şi fondatori ai lumii culturale şi literare. Ca elev, Racoviţă a studiat la Liceul Naţional, apoi la liceul privat Institutele Unite. L-a avut ca dascăl pe Ion Creangă şi a preluat de la acesta graiul pur moldovenesc, de care nu s-a mai desprins nici măcar în cuvântările rostite la Academia Română. Nu mai puţin importanţi în devenirea sa au fost, peste ani, istoricul Alexandru D. Xenopol, geologul Grigore Cobălcescu şi chimistul Petre Poni.

Conformându-se dorinţei părinteşti, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar, imboldul pe care îl purta în suflet i-a purtat paşii la prelegerile medicului Léonce Manouvrier, de la Şcoala Superioară de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona. Încheindu-şi studiile universitare în anul 1891, el a rămas în Franţa, pentru a-şi pregăti doctoratul într-un laborator oceanologic.

Obligaţia de a-şi satisface stagiul militar l-a adus înapoi, la Iaşi. Însă, nu pentru mult timp căci, după un an, a primit o invitaţie ce i-a schimbat viaţa. Tânărul Racoviţă a fost chemat, nici mai mult, nici mai puţin, decât într-o expediţie în care urma să exploreze ţărmurile Antarcticii! Neputând refuza o astfel de oportunitate, locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery l-a numit naturalistul expediţiei. O expediţie desfăşurată între anii 1897 şi 1899, la bordul vasului „Belgica”.

Antarctica – experienţa care l-a apropiat de Dumnezeu

La numai o săptămână de la plecare, în Strâmtoarea Bransfield, o furtună cumplită a surprins nava, pe care Emil Racoviţă o numea „coajă de nucă”. Apoi, la 10 martie 1897, vasul era prins într-o capcană a gheţurilor. Fără să fi planificat acest aspect, echipajul a fost nevoit să facă faţă unei ierni dincolo de Cercul Polar de Sud. Această aventură este trecută în analele expediţiilor antarctice ca fiind o premieră. Pentru a rezista vremurilor, membrii echipajului au înconjurat vasul cu metereze de zăpadă, iar puntea a fost transformată într-o adevărată locuinţă. Iarna polară s-a arătat, însă, a fi neiertătoare. Chiar şi cu hanorace din blană de lup, cizme şi pantaloni din piele de ren, mănuşi împletite din părul blondelor norvegiene, echipajul a fost la un pas de moarte.

Iată cum descria Emil Racoviţă, în jurnalul său, situaţia de pe „Belgica”: „Ca nişte umbre ne târam în neîntreruptul întuneric prin nămolul de omăt ce viscolul îl clădea pe puntea corăbiei. În mohorâtele cabine, ghemuiţi lângă sobă, legam în lungi poveşti, prin firul amintirii, ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în Ţara Soarelui, departe”. Unii dintre colegii de călătorie au ajuns să sufere de anemii, disfuncţii, palpitaţii. Copcile în gheaţă deveneau unora mormânt. „Luna lucea albă şi plăpânda ei lumină arunca umbre negre în dosul colinelor de gheaţă, iar vântul sufla aspru şi îngheţat peste capetele noastre descoperite şi plecate. Şi trupul tovarăşului nostru fu împins în apă, încet se ridică la marginea de gheaţă şi încet se scufundă în neagra urgie a mării. Niciodată nu ne-a fost aşa de frig la trup, niciodată aşa de rece la inimă”.

Deşi a fost un om de ştiinţă angrenat într-un curent ce nega credinţa în Dumnezeu, peste ani, când a fost întrebat de către ucenici despre iarna de pe „Belgica”, profesorul Emil Racoviţă a afirmat că „doar Dumnezeu ne-a scos din meandrele morţii” - aşa cu mărturiseşte Pierre Alfred Chappuis, în Memoriile sale.

Pe o corabie care măsura doar 32 de metri în lungime şi 6,5 metri în lăţime, 19 oameni s-au întors în Europa, cu 1.200 de piese zoologice şi 400 de piese botanice. Emil Racoviţă a adus cu sine observaţii extrem de amănunţite pe care le-a făcut asupra balenelor, focilor şi păsărilor antarctice. În aceste condiţii, a solicitat ajutorul a nu mai puţin de 74 de specialişti, patru dintre lucrări lăsându-le pentru sine. La lumină a ieşit doar lucrarea consacrată balenelor. O alta, dedicată focilor, se află în manuscris, la Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti.

Omul care a lăsat Franţa pentru Cluj-Napoca

Franţa i-a oferit totul, de la educaţie, până sprijinul material pentru cercetările ştiinţifice. Însă, inima lui Emil Racoviţă bătea în România. De aceea, el nu a ezitat să-şi părăsească laboratoarele din străinătate, cele mai dotate laboratoare ale timpului. Părea o nebunie să se întoarcă în ţara care deja rămăsese atât de mult în urmă, în domeniul ştiinţei! Însă, în 1919, Racoviţă nu a putut respinge solicitarea de a se prezenta la Cluj, pentru a sprijini organizarea celei dintâi universităţi româneşti din Transilvania. A avut o singură condiţie, aceea de a fi sprijinit în înfiinţarea unui institut de cercetări ştiinţifice. Astfel, la 26 aprilie 1920, a fost promulgată legea care consfinţea apariţia Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume. Tot în 1920 a fondat şi Societatea de Ştiinţe din Cluj. A condus cele două unităţi, a fost şi membru titular şi chiar preşedinte al Academiei Române, senator, prorector şi rector al Universităţii din Cluj.

În septembrie 1940, prin Dictatul de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei. Aceasta includea Clujul şi, implicit, instituţia academică. Universitatea s-a mutat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care şi-a găsit sălaş la Timişoara. A urmat, apoi, o perioadă în care profesorul Racoviţă a luptat cu toate forţele, pentru a reface instituţia de la Cluj. Pe 11 noiembrie 1947, din laboratorul său, a fost dus direct la spital – apoi, la cimitir. Putem spune, astfel, că a plecat la Domnul exact aşa cum a şi trăit. Muncind, cercetând, descoperind lumea şi neexcluzându-L pe Dumnezeu din planurile sale.