Numeroși credincioși din zona orașului Darabani s-au rugat marți dimineață Sfântului Ioan Iacob, originar de pe aceste plaiuri, care s-a nevoit în rugăciune în Pustiul Hozevei. Slujba în cinstea sfântului botoșănean a fost săvârșită de PS Ignatie al Hușilor, delegatul IPS Părinte Mitropolit Teofan.

În predica sa, Părintele Episcop a vorbit despre puterea transformatoare lăuntric a cuvântului lui Dumnezeu, regăsit în Sfânta Scriptură:

«Iar Cel ce cercetează inimile știe care este dorința Duhului, căci după Dumnezeu El se roagă pentru sfinți. Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemați după voia Lui» ( Romani 8, 27-28)

Dumnezeu ne învrednicește, întotdeauna, în cadrul Sfintei Liturghii să îndulcim de cuvântul Său cel dumnezeiesc, prin lecturile din textele Sfinților Apostoli și apoi prin lectura unui fragment din Sfintele Evanghelii. 

Este atât de important să conștientizăm faptul că acest cuvânt al Domnului nu are în sine nimic din cele ce au cuvintele noastre. Cuvântul nostru poate fi afectat de păcat, să poarte în sine amprenta unui duh de dezbinare, de sciziune, sau poate să conțină în sine eroare, neadevăr. Cuvântul lui Hristos este cel care ne unește, ne hrănește, ne luminează și conține în sine adevărul pentru că este rostit de Cel care este Însuși Adevărul ființial.

În Hristos nu poate fi nimic din cele care sunt ale noastre, adică cele ce țin de viața păcătoasă. Hristos a asumat firea noastră omenească, cu toate cele ale ei, exceptând păcatul. El doar a purtat în numele nostru, pentru noi, greutatea faptului că omul a decis să trăiască în divorț față de Dumnezeu. Și răstignirea de pe Cruce, jertfa Sa, Învierea Sa, Înălțarea la ceruri, Întruparea, toate sunt actele mântuitoare de împăcare a noastră cu Dumnezeu.

Cei care vin cu o oarecare frecvență și regularitate la biserică, pot constata faptul că la sărbătorile sfinților cuvioși este rânduit să fie citit un fragment extras din celebra cuvântare a Domnului Hristos care poartă denumirea generică de „Predica de pe munte”. Și sunt citite „Fericirile” pe care aș îndrăzni, să mă iertați, cu toată franchețea, că spun că sunt cele mai ignorate în viața noastră, a creștinilor. 

Dacă vom încerca să ne examinăm, prin conținutul fiecăreia din aceste „Fericiri”, cred că am capitula și am mărturisi sincer că nu ne regăsim în niciuna din acestea. Le ignorăm, nu le aplicăm în viața noastră. Nu cred că este cazul să le înșir pe toate și să constatăm, în fața propriilor noastre conștiințe, că suntem așa de deficitari în a le întrupa în viața noastră, în a le simți că ele fac parte din ființa noastră.

Sfinții sunt cei ce cu adevărat și-au asumat și au trăit în mod plenar aceste Fericiri. Pentru ei, ocara era ca și lauda; faptul de a căuta să fie cu duh de pace era însăși conținutul vieții lor;  strădania de a-L căuta pe Dumnezeu, de a avea inima curată ca să-L vadă pe El, era preocuparea clipă de clipă; starea de smerenie era hrana lor, în contrast cu ce ne hrănim noi, adică cu mândria, cu egoismul, suntem egocentrici și am vrea ca totul să pivoteze în jurul nostru. 

Preasfinția Sa a arătat care este sursa autentică a fericirii:

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, noul Hozevit, este cel care a întrupat în viața sa, „Fericirile”. Sigur, noi ne gândim că fericirea este un concept filosofic, greu de atins. În gândirea și în evlavia creștină, în viața duhovnicească, care este impregnată de duhul Evangheliei, a fi fericit înseamnă a-l avea pe Dumnezeu. 

Noi credem, adesea,  și ajungem într-un anume punct al vieții noastre, să ne înțelepțim și să ne dăm seama că fericirea nu stă în bunurile materiale, nu o găsim neapărat în lumea aceasta. Găsim câte o frântură, câte un mic licăr de fericire în tot ceea ce Dumnezeu ne dăruiește și este darul  Lui. Nu o spun într-o notă de dispreț față de materie, dimpotrivă. 

În nimic din cele ce țin de lumea aceasta nu vom găsi fericirea cea duhovnicească, care practic nu poate pleca niciodată din inima omului atunci când se instalează în el. 

Această fericire o numim „dor după Dumnezeu”, „iubire de Dumnezeu” sau simțirea în chip cât se poate de viu a harului Său. Odată atinsă aripa sufletului nostru de harul necreat, de energia Sa necreată, noi ne îndrăgostim iremediabil de Dumnezeu și niciodată nu-L vom putea părăsi, așa cum sfinții niciodată nu au renunțat la El. Dragostea lor nu a fost una intermitentă ca a noastră, cu fluctuații, versatilă, ci o dragoste într-o permanentă manifestare și simțire a prezenței Celui pe Care Îl iubim. 

Sfântul Grigorie de Nyssa, cel care teologhisește atât de frumos despre ceea ce înseamnă dorul după Dumnezeu, ne spune că „Dumnezeu este în însuși dorul pe care noi îl avem față de El”. Veți spune că poate este un cuvânt măreț, însă și noi îl trăim la nivelul vieții noastre. 

Când ne este dor de cineva, deja prezența acelei persoane este în noi; este atât de copleșitoare, de simțită, de limpede, încât nimeni nu ne-o poate nega în niciun fel. 

Rodul acestui dor față de Dumnezeu se datorează faptului că sfinții au luat foarte serios în viața lor „Fericirile”. Pentru ei, acestea nu au fost o joacă sau un simplu enunț fonic, frumos. Pentru ei era viața lor. De aceea noi îi cinstim în acest mod atât de deosebit pe sfinți. Ei au știut să-L iubească pe Domnul, și acolo unde este iubirea lui Dumnezeu, starea aceasta de plinătate a harului, este și liniște, și pace, și fericire. 

Cred că nu este o pură întâmplare că sărbătoarea Sfântului Ioan Iacob de la Neamț – Noul Hozevit, coincide cu Perioada Postului Adormirii Maicii Domnului. 

De la Maica Domnului au învățat sfinții și învățăm și noi ce înseamnă fericirea. Ea însăși, inspirată de Dumnezeu, după ce s-a întâlnit cu verișoara sa, Elisabeta, I-a cântat lui Dumnezeu cea mai frumoasă cântare, când în pântecele ei era zămislit Fiul lui Dumnezeu ca om: „Iată de acum mă vor ferici toate neamurile!” Adică „fericirea mea - ar spune Maica Domnului - constă în faptul că Dumnezeu este în mine, Dumnezeu-Fiul ca Om întrupat, zămislit în pântecele meu. De aceea eu sunt fericită”. 

Noi oamenii, putem deveni fericiți dacă ne vom strădui să-L câștigăm pe Dumnezeu în viața noastră. Avem momentele noastre de fericire, și acestea sunt unele pe care nu le putem exprima în cuvinte și spunem că sunt „mut de fericire sau de bucurie”. 

Să ne închipuim ce trăiau sfinții, care-L aveau pe Dumnezeu în viața lor și câtă stare de fericire extraordinară! 

Se vorbește foarte mult de oameni care sunt depresivi, anxioși, iar aceasta din cauza faptului că există un deficit de credință; simțim acest lucru la nivelul vieții noastre personale. Nu spun aceasta pentru a arăta cu degetul. Există acolo o suferință pe care o duc acești oameni, atât de interioară, încât greu poate fi înțeleasă de cei din afară. 

Am vrea, cu toții, să fim oameni fericiți, dar ne vom chinui, vom fi oameni scizionați, dacă nu vom căuta să-L simțim pe Dumnezeu și să-L avem în inima noastră.

Pentru omul modern, Fericirile ar arăta așa cum le-a descris un mare intelectual din perioada interbelică, de o probitate morală și de o credință extraordinară, Mircea Vulcănescu. Într-o carte publicată la Editura Humanitas, „Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie” ne spune cum arată „Fericirile” pentru omul de astăzi. Și după ce le veți auzi, cred că-i veți da dreptate acestui om minunat:

«Tabla valorilor morale ale omului modern, care a pierdut viziunea altei vieți, căreia-i era menit, e însa răsturnarea totală a făgăduielii de bucurie-n suferință și de răsplată în Slavă, pe care Predica de pe munte le aducea acum două mii de ani: sărăciei, blândeții, inimii curate, duhului împăciuitor, milostivirii, setii de dreptate și prigoanei suferite pentru ea.

Fericiți cei îndestulați, că a acelora este împărăția acestei lumi și alta nu este.

Fericiți cei tari, că aceia vor stăpâni pământul.

Fericiți cei cumpliți și neîndurători, că aceia nu se vor teme de nimeni.

Fericiți cei râd și se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie.

Fericiți cei îndrăzneți, că aceia vor avea parte de praznic.

Fericiți semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii.

Fericiți cei iscusiți, că aceia vor afla taina multor lucruri.

Fericiți veți fi, când vă vor slăvi și vă vor tămâia, mințind pentru voi, căci v-ați aflat plata acum, pe pământ, și mâine de voi cine o să-și mai aducă aminte?»

Așa arată fericirile răsturnate din punct de vedere valoric, într-o oglindă întoarsă, strâmbă, și de aceea omul se chinuie. 

Noi suntem posedați de putere, egoiști, considerăm că tot timpul avem dreptate și ceilalți sunt în eroare, ne punem întotdeauna nădejdea în cele materiale, credem forte mult în gnosticism, adică un fel de idolatrizare a rațiunii - care din păcate a pătruns și în Biserică și în Facultățile noastre de Teologie. Din păcate, sunt și unii profesori de teologie care au un dispreț față de cei ce trăiesc în asceză și care luptă pentru Dumnezeu, crezând că dacă manevrează câteva expresii de conținut dogmatic sau filosofic, deja sunt mari profesori; adevăratul profesor de teologie este cel care-L vede pe Dumnezeu, celelalte sunt adiacente.

Aceasta ne învață marii Părinți ai Bisericii, care au fost și teologi. Nu-și puneau încrederea, în niciun fel, în rațiune, fără să o disprețuiască. Nu o idolatrizau. 

Noi, cu cât vedem că un om este mai inteligent, că are capacitatea de a te seduce prin cele ale minții lui, credem că este un om extraordinar. Putem mima foarte bine, prin cuvânt, viața duhovnicească și-i putem înșela și amăgi pe cei din jurul nostru, dar niciodată nu-i vom putea convinge că trăim în adevăr, în Dumnezeu. 

Sfântul Grigorie Palama ne spune că „orice cuvânt poate fi răsturnat de alt cuvânt. Dar cine poate să răstoarne viața?” Asta au trăit sfinții. Ei au întrupat viața în Hristos și au devenit prin aceasta înțelepții întregii lumi, mulți dintre ei trăind într-o smerenie autentică, într-o taină atât de profundă în relația lor cu Dumnezeu. 

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Noul Hozevit, să fie cel care ne inspiră să aplicăm în viața noastră „Fericirile” despre care ne vorbește atât de minunat Hristos. 

Mâine, de sărbătoarea Schimbării la Față a Mântuitorului Hristos, PS Ignatie va sluji la hramul Mănăstirii „Schimbarea la Față” din municipiul Huși.