[…] Deci acum vă zic și vouă, fraților, că nu trebuie să se întristeze cineva, orice i s-ar întâmpla, ci toate, precum am zis, să le socotească că sunt din pronia lui Dumnezeu și să se odihnească: pentru că sunt unii care așa de mult se întristează la scârbele ce li se întâmplă încât se deznădăjduiesc și de viața lor și doresc să moară, numai să scape. Și pătimesc aceasta nu din altă pricină, decât numai din slăbiciunea sufletului lor și din multă nepricepere, neștiind ce nevoie mare și înfricoșată are sufletul când iese din trup. Iar a fi pedepsiți în această lume este o mare iubire de oameni a lui Dumnezeu. Însă noi, neștiind cele mai înfricoșate, vedem aceste ce se fac aici și ni se par grele, dar nu este așa. Nu știți ce zice la Pateric? Un frate mult silitor a întrebat pe un bătrân, zicând: „Părinte, pentru ce sufletul meu dorește moarte?". Și-i zise lui bătrânul: „Pentru ca să scape de mâhniri de aici, neștiind că scârba cea viitoare este fără de asemănare mai rea decât aceasta de aici". Altul, de asemenea, a întrebat pe un bătrân: „Stăpâne, care să fie pricina că mă cuprinde trândăvia șezând în chilia mea?". Și-i zise lui bătrânul: „Pentru că n-ai gustat până acum în cănici odihna viitoare, nici munca, pentru că de le-ai fi putut simți pe acestea bine, măcar de-ar fi chilia ta plină de viermi, încât până la gât să fii cuprins de ei, ai face mare sârguire și nu te-ai lenevi, nici nu te-ai birui de somnul trândăviei". Așa de mult erau îngrijorați bătrânii pentru mântuirea lor, iar noi dormind voim să ne mântuim. Pentru aceea ne îngreuiem la scârbele ce ni se întâmplă, de unde s-ar cădea mai degrabă să mulțumim lui Dumnezeu și să ne fericim că ne-a învrednicit a fi pedepsiți puțintel, pentru ca să aflăm odihna cea adevărată.
[…] Și toți părinții zic că fiecare patimă se naște din aceste trei: din trufie, din iubirea de argint și din iubirea poftelor trupești care (cum de multe ori v-am spus) este curvia și lăcomia. Pentru aceasta trebuie a tăia nu numai patimile ci și pricinile lor și a ne îndrepta prin pocăință și plângere. Și apoi să începi a semăna sămânța bună, adică lucrarea faptelor celor bune.
[…] Drept aceea, tot cel ce voiește să se mântuiască, trebuie nu numai de răutate să se lase, ci să facă și bine, precum zice Psalmistul: „Ferește-te de rău și fă bine". Adică, de pildă, are cineva obiceiul să facă nedreptate? Trebuie nu numai să nu facă strâmbătate, ci să facă și dreptate; este curvar și lacom ori bețiv? Nu numai să le părăsească pe acestea, ci să se silească să câștige și înfrânarea. De este mânios, nu numai să contenească mânia, ci să dobândească și blândețe; de se mândrește, nu numai să nu se mai mândrească, ci să se și smerească. Aceasta însemnează: „Ferește-te de rău și fă binele". Căci oricărei patimi rele se împotrivește o faptă bună: mândriei - smerenia; lăcomiei - înfrânarea poftei; osândirii - răbdarea; mâniei - blândețea; urâciunii - dragostea. Asemenea și celorlalte patimi li se împotrivesc fapte bune. Deci, precum scoțând faptele cele bune, am băgat patimi în sufletul nostru, tot așa trebuie să ne nevoim nu numai să scoatem de la noi patimile, ci în locul lor înlăuntrul nostru să sădim faptele cele bune, pe carele avem din fire, date de Dumnezeu.
[…] Așa și omul, după ce va scăpa din toate cele ce am zis, nici atunci nu trebuie să fie fără grijă. Că se întâmplă la urma tuturor acestora, că află diavolul ceva și-l înșeală sau cu îndreptare, sau cu mândrie, sau aducându-i gânduri de necredință. Și nu numai că pierde toate ostenelile sale, ci îl face să se depărteze și de la Dumnezeu. Și ceea ce n-a putut să-i facă cu lucrul îi face cu un gând rău; căci se întâmplă câteodată că și numai un gând rău de-l va primi cineva, să-l îndepărteze de Dumnezeu. De aceea vă zic pe scurt: cel ce se nevoiește să se mântuiască nu trebuie să fie fără de grijă până la moarte. […]